Ludmila

Barca cu motor, mare cât să încapă peste treizeci de persoane, trece cu viteză redusă prin canalele Dunării. Privesc cu coada ochiului pe sub pălăriuţa de soare spre Anişoara, o fată superbă, de vreo doisprezece ani. Are alură de gimnastă. Grupul pe care îl însoţesc este din Ucraina. Anişoara priveşte pe sub gene valurile care se sparg spre mal. Acolo unde nuferii galbeni şi albi ne zâmbesc din frunzele late. Îmi împing picioarele spre canistra plină şi o zăresc pe Ludmila, bunica Anişoarei. Tunsă scurt, blond-roşcată, priveşte frumuseţile Deltei cu privirea pierdută. Ludmila Rotaru, o femeie plinuţă, îmbrăcată sumar cu o rochiţă subţire de vară, este româncă din Cernăuţi, pe deasupra mai are şi funcţia de inspector pe lb. română. O întreb cu seninătate câte şcoli are în subordine, evident cu predare în limba română.

Cu ochi verzi, misterioşi, mă priveşte cu subînţeles şi rămân surprinsă de răspunsul ei:

- Răspund de patru raioane, care cuprind 22 de şcoli cu predare în limba română în alfabetul latin!

Sunt absolut încântată şi o privesc cu admiraţie.

- Ştiţi, mă gândeam că vin în România plângând şi plec plângând. Anul acesta am însoţit un grup de 40 de copii aici, la Sulina, într-o tabără care întruneşte tinerii etnici români sub egida directă a Ministerului Tineretului şi Sportului. Mai sunt în tabără copii români din Ungaria, Moldova, Bulgaria, Transnistria şi alte ţări. Cu recunoştinţă şi un respect deosebit priveşte spre noi, românii din România. Fiecare gest din partea noastră Ludmila vrea să-l plătească. Un bun simţ remarcabil o caracterizează.

Doreşte cărţi în limba română, în speţă manuale şi proiecte de lecţii pentru toate vârstele. Ea le numeşte „scenarii”. Privesc în partea de sus a bărcii cu motor şi din trestii apare câte o pasăre rară, ocrotită în Deltă. Îi spun Ludmilei că are copii deosebit de frumoşi şi educaţi (mă refer la grupul pe care-l conduce). Cu un zâmbet enigmatic îmi dă o replică de vis:

- La noi, doamnă, Dumnezeu a făcut oameni frumoşi, harnici şi deştepţi. Dacă o să vă invit la Cernăuţi, pentru că avem la începutul lui septembrie o mare acţiune care se numeşte „Limba noasră”, veniţi? Adaugă apoi:

- E musai să aveţi paşaport! Dau din cap afirmativ şi o privesc cu drag. Zgomotul bărcii face apa să ţâşnească din când în când cu stropi mari care o udă pe Anişoara, nepoata tăcută şi frumoasă a Ludmilei. Privirea femeii este din când în când atât de tristă şi gânditoare încât fără să vreau spun:

- „Femeia asta are ceva greu pe suflet!

Ziua e pe sfârşite, soarele cu raze roşii, apelează la ultimele resurse, puterea sa scade. Coborâm de pe barcă şi o linişte obositoare ne cuprinde. Ludmila, melancolică, priveşte la păsările din copacii înalţi. Câteva raze uitate străbat frunzişul ce ascunde sute de ciori. O muzică lentă, în surdină, străbate lumea minţii. Pentru Ludmila lumea minţii e adevărata lume. Câteva dude roşii pătează asfaltul pe care călcăm în drum spre tabără, acolo unde suntem cazaţi în Sulina.

Cu gândurile împrăştiate, cu o voce nazală, pierdută, Ludmila oftează melancolic şi pentru a-şi descărca sufletul îndurerat mă priveşte lung în atmosfera cenuşie:

- Ştiţi, doamnă, acum nouă ani mi-a murit soţul, a făcut infarct la 47 de ani. După înmormântare am ajuns acasă. Am grădină cu vişini, fân, casă cu flori. Sfârşită, m-am aşezat pe pat, la margine, pe perna soţului. Deodată, i-am auzit vocea:

- Dă-te la perete, acolo-i locul tău!

Am executat mecanic ceea ce am auzit, apoi am observat cum perna unde dormea soţul s-a lăsat ca şi când cineva cu greutate a apăsat-o. Am rămas câteva secunde privind scena aceasta, apoi totul a revenit la normal. Da, da, asta mi s-a întâmplat!

Mă priveşte cu încredere şi se destăinuie mai departe.

- Anul acesta, încă una. Am avut un fiu, un băiat foarte cuminte, doamnă, a învăţat bine şi a terminat Stomatologia la Iaşi. Nevasta lui, tot româncă din Ucraina, a insistat să meargă în Italia. S-au gândit că vor câştiga mai mulţi bani şi-şi vor îndeplini toate visele. Nişte nenorociţi de albanezi, doamnă, anul acesta, în martie, l-au bătut pentru jaf şi l-au omorât! Am venit cu Anişoara, nepoata mea, fata băiatului, în România, ca să mai uit de toate. Lacrimile secate o fac şi mai tristă. Mă trezesc dându-mi seama că nu mai am pic de entuziasm…

Alungă cu mâna un vis urât şi apoi, revenind la realitate, îmi spune că a publicat cărţi de folclor, dar nu a mai aduc acum nimic cu ea, doar amintirile dragi, cu povara evenimentelor. N-am mai cunoscut pe nimeni ca ea, Ludmila Rotaru.

Atmosfera e tristă şi aerul apăsător. Nu ştiu cum să o consolez, dar Ludmila redevine românca care se transformă într-o sentimentală plină de umor.

Uneori ai zice că există două persoane într-una singură. Ludmila are darul de a-i face pe toţi să se simtă alături de ea în siguranţă. Ne punem pe trăncănit, la un pahar de vin, la masa rotundă din curtea taberei şi ne croim drum până l porţile realităţii. O zăresc pe Ludmila, cu ochii deschişi în timpul zilei, o româncă împătimită pentru tradiţii şi limbă, o româncă care vine la noi în ţară plângând, şi pleacă, plângând…

Marilena Toxin

Foto. Ghe. Toxin