Cristian Şvecz : ”Şoapte”, în Editura Karuna, Bistriţa, 2009

Volumul, pus la dispoziţie prin amabilitatea exemplară a prefaţatorului, dl. Maximilian Menuţ, domnia sa însuşi poet, gazetar şi literat multiform, pune la încercare, deloc facil, spiritul critic al cititorului în încercarea de a defini exact sferele modernităţii căruia C. Ş. i se circumscrie.

Tânăr ireconciliabil prin spirit şi ani înscrişi, poetul, contabil ca profesie, se refugiază din lumea scriptelor tiranic cifrice sub aripa redemptoare a muzelor, care revarsă asupră-i efluvii inspiratoare până la a concepe pendulări între cer şi lumea telurică, între sfere serafice şi cotidianul existenţial.

În universal tematic al plachetei tronează suverană tema erosului, a existenţei duale-Eu şi o “altera pars” în toate sinuozităţile, dar şi consonând cu elementele naturii:”Vântul ne ia pe sus/ Departe ne duce /Visele!/ Unde pleci?/Unde călătoreşti tu, noapte?/Departe plec,/ Mâine mă reîntorc la tine/…Întunericul dispare/ Rămas bun îşi ia şi vântul/ care mi-a furat visul.” (Întunericul se pleacă)

Nu totdeauna aflăm un fir decantor care să susţină ideea apolinică, ci rămânem cu o stare de amalgamare, de părtaşi în distileria cuvintelor ce se formatează, se condensează, se disipează adesea şi apoi iar se subsumează ascultătoare unui gând,unei stări, de obicei erotice. Introspecţia este turnată în versul liber, abur latent cu şi fără miresme:”pas cu pas,zi de zi,/ Înainte păşesc./Am pornit la drum/ Singur în lume./ Trec pe lângă tine/ Of, tu, viaţă!/ Pe tine te trăiesc!/ Pe tine te urmez”(Cărări ascunse). Versul apare ca o descătuşare, o izbăvire din sinele obsedat de cealaltă componentă a eului propriu, prezentă şi totuşi evanescentă:”Mă retrag în linişte,/ Parcă te-am uitat,/ Dar nu cred./ Zilnic mă gândesc la tine,/ Tot te mai aştept./ Nu mai cerşesc/ Nu îţi cer nimic,/Doar îţi spun că, încă…te iubesc.”(Şoaptele sărutului)

Nu vom afla profunzimi abisale ale sentimentului, eul liric dovedindu-se retractil acestor stări, preferând plutirea constatativă între stări alternante. Produsul finit al fiecărei creaţii în sine preferă să rămână nedefinit, în conexare evazivă cu lectorul, cum o face în “Let it snow”( folosind graiul marelui Will):

“Let me sing

Let me dance,

Let me cray

Let me feel,

Let me smile,

Let me love.

Let me to be with you

Let me to hold you…”

Tragismul solitudinii se rezolvă de obicei consolator prin intervenţia izbăvitoare a sinelui vindicativ( Târfa) sau mai adesea ”ex machina” a celei ce a cauzat-o ( Ce am visat , Când iubeşti, Răsărit ): “Nu mairespir, simt că mă înec/ ceva mă trage în jos,/ iar orele trec…trec./ Te strig, te chem…./…( O mână se întinde să mă ridice,/tu eşti, tu eşti…/dulce speranţă, dulce iubire…”(Răsărit).

Cotidianul tern primeşte scânteieri poetice, agreate de un anumit segment posibil de cititori, al căror eu le poate fi consonant în nota de modernitate, de alambicare, de originalitate căutată cu înverşunare ostentativă în lirica acestui început de mileniu. Probabil că o variaţie a sistemelor prozodice ar fi salutară. Oricum, Cristian Svecz este un liric exo şi introspectiv, posedând multe din componentele modernităţii: difuzia stărilor, ieşirea explozivă din htonic, insistenţa pe paradigma fiinţei într-un timp nedefinit, evanescent. Să mai aşteptăm până când viitoarele plachete vor dăltui mai clar propria-i personalitate, despre care putem afirma că poate bate cutezător la porţile revistelor literare, cutreierând boema cercurilor şi cenaclurilor părtaşe muzelor.