ALTERITATE

Gândirea este comună nouă, tuturor.

Nu poate fi vorba de gândirea ta, separată de a mea.

Gândirea este mişcarea Omenirii;

ea nu este gândire individuală.

KRISHNAMURTI

Trăim pentru ceilalţi.

Am parcurs, de curând, o ediţie din anul 2002 a Revistei Secolul XXI, intitulată: ALTERITATE. Recunosc, este mare dificultatea în care mă aflu, din motivul că aş avea multe lucruri să comunic spre Dumneavoastră, cititorii, urmare a densităţii şi importanţei informaţiilor conţinute de acesată lucrare. Abordăm un subiect drag mie: trăim pentru celălalt.

De la dialogul lui Emmanuel Lévinas cu François Poirié, pe care îl citim la începutul cărţii-revistă, şi până la cuvintele lui Jean Starobinski din articolul: Limbajul ştiinţific şi limbajul poetic, prezentat bilingv, întâlnit spre final, subiectele, axate pe alteritate, sunt toate fascinante. Am putea spune, chiar colorate, când citim textele cu fotografii ce ne descriu palatele cu turle ce aparţin ţiganilor, dar şi interesanta lor istorie de viaţă descrisă cu respect.

Am ales să mă refer la idei scrise de omul de cultură Ştefan Augustin Doinaş, cel care plecase la Cer când Revista Secolul XXI, sub îngrijirea succesoarei sale, Alina Ledeanu, publica această temă, alteritatea, dar şi să amintesc câteva cuvinte ale lui Jacques Derrida, Solomon Marcuse, Eugen Vasiliu, André Karamaga, personalităţi ale căror texte le întâlnim aici.

În Editorialul: Eu şi celălalt, Ştefan Augustin Doinaş spune: „Există o dimensiune socială a omului, pe care nimeni nu mai poate s-o nege astăzi. O voi numi socialitate, şi mă voi întreba înainte de orice dacă ea este absolut necesară individului uman. Întrebare pur retorică: omul se naşte într-o societate care-i preexistă, despre care se poate susţine că-i este – ca şi familia – un fel de matrice spirituală, un spiritualis uterus ar zice Toma din Aquino.

Această societate îndeplineşte astfel o dublă funcţie: integratoare (datorită căreia individul află în mijlocul semenilor săi ceea ce-i lipseşte lui însuşi şi, astfel, se realizează mai uşor pe sine) şi umanizatoare (în sensul că omul devine om adevărat numai dezvoltând nişte activităţi specifice – intelectuale, afective, volitive – al căror teren de manifestare este, fără nici un dubiu, socialul). Amândouă aceste funcţii ale socialităţii umane pun o problemă – problemă etică, în primul rând: aceea a alterităţii, a raportului individual dintre Eu şi Celălalt. Dacă este adevărat că numai viaţa socială îl face pe individ să beneficieze de experienţa celorlalţi, nu e mai puţin adevărat că, în cadrul raporturilor interindividuale, fiecare om se confruntă cu semenul său, fiecare ego întâlneşte şi intră în relaţie cu un alter ego. Conflict?. Fără îndoială. Şi, mai ales, conflict esenţial pentru lumea noastră. Dar, în acelaşi timp, un conflict care devine un adevărat examen moral al socialităţii omului. Îl putem ocoli? Nicidecum.

Întâlnirea cu Celălalt este proba de foc a existenţei noastre.

Raportul dintre Eu şi Celălat, relaţia mea cu lucrurile şi fiinţele din jur şi, în al treilea rând, raporturile dinlăuntrul meu, indică – nu numai teoretic, ci şi practic – trei niveluri de alteritate. Există, mai întâi, alteritatea fundamentală: dintre ego şi orice alt lucru sau fiinţă. Există, apoi, alteritatea de gradul doi, aceea care opune calităţile, activităţile şi atitudinea Celuilalt (aceasta fiind lucru sau persoană) calităţilor, activităţilor şi atitudinii lui ego. [...] În fine, mai există o a treia alteritate, care se situează între primele două şi care constă în diferenţa dintre sexe. Ea nu e pur biologică, ci traversează fiinţa umană întreagă, - carne şi spirit. Astfel, putem să spunem că Unul nu se opune Celuilalt decât pentru că amândoi sunt unul pentru celălalt.

Fireşte, perspectiva erotică trebuie depăşită pentru a avea o justă înţelegere a alterităţii. Există valori mai înalte decât acest tip de integrare. Relaţiile familiale (părinţi/copii, fraţi/surori), la fel ca relaţiile sociale obişnuite, sau chiar faptul că moravurile şi cultura poartă adesea, pecetea celor două sexe, asigură individului uman avantajul unor influienţe complementare. După Carl Gustav Jung, această alteritate se prelungeşte – în fiecare dintre noi – prin distincţia între un animus (principiul masculin) şi o anima (principiul feminin), care prin dozajul lor determină caracterul propriu al sexualităţii. Astfel pusă problema, trebuie să reţinem o vorbă expresivă a lui Montaigne: Noi fugim de noi înşine.

[...] Relaţia datorită căreia, în mod fundamental, se constituie fiinţa socială este nevoia de a trăi împreună, consimţământul liber.”

Editorialul, din care am reprodus un fragment amplu, este, în întregul său, edificator pentru tema alterităţii, dar, sper, că la bibliotecă, fiecare, dacă doreşte, poate găsi revista.

Săptămâna viitoare vom continua să vorbim despre ALTERITATE, pentru că ne vom întâlni cu textele personalităţilor anunţate mai sus şi nu numai.