Amintirile unui librar

Într-o accepţie larg culturală, înseamnă mai mult decât definiţia dintr-un dicţionar explicativ al limbii române: proprietarul unei librării, negustor de cărţi, iar, prin extensiune, vânzător într-o librărie. Mai ales ultima accepţiune îi nedreptăţeşte pe adevăraţii librari, care sunt oameni de carte, aşa cum arată etimologia cuvântului din lat. liber,i – carte. Aşadar, într-o accepţiune populară şi într-o traducere foarte liberă, librarul este un cărţar. Căci vânzătorul de carte nu este ca orice vânzător din cutare magazin, el este un intermediar între autorul de cărţi (scriitor) şi cititor. Şi această intermediere presupune o informaţie culturală, competenţă în comunicare şi îndatoritoare amabilitate pentru cititorul cumpărător. Asemenea librari sunt rari. Eu am cunoscut doi, în două oraşe transilvane de cultură – pe dl. Georgescu, de la Librăria „Şt. O. Iosif” din Braşov şi pe dl. Ioan Vlas de la Librăria Universităţii din Cluj, care pe vremea studenţiei mele se numea „Cartea Rusă”.

Cartea lui Ioan Vlas este un Bildungsroman autobiografic. Autorul îşi povesteşte firesc şi într-un stil de cuceritoare oralitate viaţa şi devenirea sa intelectuală şi umană. Născut în Cluj, într-un cartier muncitoresc, Dâmbul Rotund, pe care l-am cunoscut şi eu în primul an al studenţiei clujene, când am fost găzduit pentru o vreme de un consătean, muncitor ceferist, Ioan Vlas a răzbit cu greu în viaţă, luptându-se şi cu greutăţile materiale, dar şi cu istoria vitregă a României interbelice şi postbelice. La început a năzuit să se facă preot, dar notele obţinute la religie în primele clase de liceu îl descurajează. Există însă întâmplări, întâlniri şi oameni providenţiali pe parcursul vieţii noastre, în stare a ne schimba destinul. Pentru Ioan Vlas, un asemenea moment a fost popasul sibian. Tatăl său – funcţionar la Universitatea clujeană, a fost nevoit în timpul Dictatului de la Viena (1940-1944) să se refugieze, împreună cu familia la Sibiu, unde Ioan Vlas intră ca ucenic într-o librărie. Este momentul crucial şi auroral al vieţii sale, pentru că acum i se vor fixa definitiv dragostea pentru carte şi dorinţa de a o face cunoscută cititorilor. Se reîntoarce după 1944 şi lucrează tot în reţeaua librarilor, se căsătoreşte, are o viaţă conjugală armonioasă şi propice unei munci liniştite şi plăcute cu cartea, deşi vremurile, vorba cronicarului „au fost cumplite”. Relatarea autobiografică alternează cu pagini ce s-ar putea numi „cronică de epocă”: standuri de cărţi şi vitrine cu evenimente însemnate din istoria partidului unic, prezentări de cărţi în instituţii şi întreprinderi, brigăzi artistice de agitaţie. Iar un moment, cum este cel al vizitei unui înalt oficial comunist, ursuz şi posomorât, pentru înfăţişarea unei vitrine a Librăriei Universităţii, nimeni altul decât Miron Constantinescu este reînviat cu autentic condei scriitoricesc, mai ales că „vizita” aceasta este urmată de povestirea destinului familial tragic al liderului comunist.

Dintre cei care au vorbit despre librarul Ioan Vlas, iubitor de carte şi cultură, absolut toţi cu preţuire şi recunoştinţă, pentru că în Librăria Universităţii din Cluj au avut loc frumoase, memorabile lansări de carte, cele mai drepte şi mai pregnant caracterizante cuvinte aparţin criticului literar Alex Ştefănescu, sub forma unei dedicaţii pe atât de discutata sa carte Istoria literaturii române contemporane, 1941-2001: „Domnului Ioan Vlas, mândru că această carte a mea ajunge în mâinile sale, prin care, de-a lungul a 60 de ani, a trecut toată literatura română”.

Ca unul care am avut în librăria păstorită de domnul Ioan Vlas câteva cărţi, mă asociez aprecierii lui Alex Ştefănescu şi-i urez cu recunoştinţă librarului de excepţie sănătate, bucurie şi senin sufletesc după o viaţă în slujba literaturii române.