Toată recunoştinţa noastră pentru dr. Alexandru Ilieş, de la Spitalul Judeţean

Nu doresc să-mi amintesc de seara de 30 septembrie 2013, când am ajuns cu mama la UPU Bistriţa, nici de noaptea de coşmar care a urmat, pentru că în viaţă este bine să te marcheze doar lucrurile frumoase pentru a putea merge mai departe.
Se spune că „atunci când Dumnezeu ne închide o uşă ne deschide cu certitudine o fereastră”. Asta ar explica situaţia extraordinară datorită căreia am ajuns cu mama mea, o femeie de 79 de ani, din jud. Bihor, aflată într-o decădere fizică, psihică, rătăcită datorită pierderii soţului (Teodor Balmoş – fost corespondent al ziarului „Răsunetul”), care i-a purtat de grijă o viaţă – am ajuns, deci, la dl. doctor Alexandru Dan Ilieş, a cărei pacientă este acum.
Evoluţia ei a devenit uluitoare, în urma grijii şi tratamentului acordat de domnia sa.
De la un om hrănit artificial timp de o săptămână, la hrănire naturală în săptămâna următoare. De la un om care nu se putea ţine pe picioare (iar poziţia aşezat presupunea un efort considerabil şi trebuia susţinută pentru asta), mama mea a început din nou să meargă singură – la baie, la sala de mese, să facă mici plimbări în salon şi să-şi dorească din nou să trăiască, lucrul cel mai important, calitatea vieţii ei s-a schimbat radical.
Nu găsesc suficiente cuvinte pentru a exprima la justa valoare recunoştinţa, mulţumirile şi nemărginita apreciere pe care o am pentru doctorul Ilieş şi a echipei de doctori, asistente şi infirmiere pe care îi conduce, pentru cazul mamei mele şi, cu certitudine, şi în alte cazuri de care se lovesc.
Pe lângă personal, un aspect care m-a impresionat pozitiv, din prima clipă când am intrat în spital (cred că este defect profesional) a fost atmosfera de tabără de refacere şi recreere pe care o degajă Spitalul de Psihiatrie Bistriţa.
Pacienţii au posibilitatea să se plimbe nestingheriţi în părculeţul din incinta curţii, dotat cu băncuţe, cu foişor, cu iarbă şi copaci. Sălile destinate servirii mesei – extrem de curate – sunt dotate cu televizoare, unde este permisă vizionarea programelor TV, dar şi socializarea şi interacţiunea umană. Tot în aceste mini-săli de mese are loc şi acordarea consilierii psihologice, realizate de un personal autorizat pentru a determina cauzele pentru care pacienţii au ajuns acolo. Atmosfera de calm, căldură, dar şi compasiune deschide universul speranţei că nu lupţi pentru o cauză pierdută. Şi cauzele sunt tot mai palpabile şi multiple, având în vedere traumele produse de societatea în care trăim şi pentru care cred că nu am fost suficient de bine pregătiţi pentru a o traversa.
Pierderea unui loc de muncă la o vârstă la care greu te mai poţi replia profesional, pierderea unei fiinţe dragi de care erai dependent, singurătatea - introvertirea, un eşec sentimental, incapacitatea de adaptare la cerinţele unui nou stil de viaţă etc., sunt doar câteva din motivele pentru care o fiinţă vulnerabilă, labilă psihic, poate claca şi ajunge acolo (în cel mai fericit caz), la Spitalul de Psihiatrie. Dar asta nu înseamnă că eşti neapărat nebun, ci poate eşti normal, având în vedere circumstanţele, ai doar nevoie de ajutor.
Toate acestea ar putea fi evitate dacă şi în România consilierea psihologică ar fi accesibilă, anticipând astfel derapajul psihic al individului. Din păcate această practică benefică este considerată, de marea majoritate a concetăţenilor, o măsură de recunoaştere a slăbiciunilor personale de auto-înfrângere, omul preferând să recurgă la alcool, droguri sau alte căi nefaste decât la sprijinul psihologului.
Un alt fenomen pe care l-am remarcat în multiplele vizite (3 pe zi) a fost abandonul familiei, care consider că este cel mai traumatizant pentru pacient. Vin câte 2-3 să-l aducă acolo, iar apoi… se dezic de el, ca de un lepros, îl şterg de pe lista priorităţilor, de teamă să nu se contamineze.
Orice om rătăcit are nevoie de repere pentru a se autoregăsi, iar cei dragi şi pe care îi iubeşte, sunt foarte importanţi – dacă-i sunt alături – pentru a putea coborî din nou cu picioarele pe pământ şi pentru a-şi redobândi echilibrul emoţional.
Şi pentru că dedic aceste gânduri prin intermediul acestui articol, prin excelenţă, d-lui doctor Alexandru Dan Ilieş, cu toată stima şi respectul care se cuvin în virtutea realizărilor spectaculoase vizavi de existenţa mamei mele, care cu certitudine s-ar fi aflat acum în lumea veşniciei dacă nu ajungea pe mâinile domniei sale, îmi permit să mai transmit, cu acest prilej, mulţumiri până la cer prietenelor mele de suflet – dr. Angela Bota şi dr. Emilia Vultur – şi nu în ultimul rând fam. Ţacăl, care au fost alături de mine şi familia mea, prin excelenţă, în toată această perioadă extremă.