Un singur Eminescu şi un Eminescu singur

Îmi pare mie sau e chiar aşa faptul că anul acesta, al 164-lea de la naştere, Poetul Naţional e mai sărbătorit înafara ţării, decât în ţară?! Mi-am pus această întrebare, în urma câtorva ştiri ascultate la Radio Cultural, în maşină, în micile şi marile pauze dintre casă şi şcoală, care anunţau evenimente precum Eminescu la Budapesta, la Paris, la New York, prilej de-a călători pentru mulţi reprezentanţi ai literaturii române. Nu este rău că scriitorii, însoţiţi de muzicieni, de actori, duc în lume poezia eminesciană, este chiar un fapt de apreciat, dacă nu de urmat. Dar cui se adresează aceste manifestări? Unui grup restrâns, select, sau poate că aşa, deodată, admiratorii lui Eminescu au emigrat toţi departe şi s-au trezit peste noapte, în căutarea tărâmului promis, cititori şi iubitori de poezie, cum n-au fost niciodată?
Anul acesta nu-i nici zăpadă, nu-i nici Eminescu. Când erau, unii spuneau că-i prea mult, că sunt multe acţiuni eminesciene, concentrate în 15 Ianuarie şi Iunie, că să ne-amintim în fiecare zi de poezie, de poezia lui, de poezia zăpezii, că să se mai termine cu elogiile, cu evocările, cu geniile... Poate absenţa poetului, resimţită subiectiv, fireşte, să devină prezenţă în toate celelalte zile?!...
Şi iar trecerea de la o extremă la alta. Eminescu este unul singur, ce îndeamnă la unitate, la a fi împreună cu El, cu poezia noastră cea de toate zilele. Eminescu este al fiecăruia dintre noi, care simţim eminescian şi locuim eminescian această lume. Este ca aerul, ca cerul, ca lumina. De la acest Eminescu, se ajunge la acelaşi Eminescu, de atunci, mereu singur şi neînţeles.
Mai rămâne Ipoteşti-ul, cu specificul lui astral, nedefinit, care adună magnetic poezia română într-un concurs şi un premiu cu parfum de Nobel românesc.