Icoanele Mariei Olteanu

Cele mai des întâlnite reprezentări în icoanele Mariei Olteanu sunt ale Fecioarei Maria, sprijinită de prunc sau de cruce, două simboluri intacte ale credinţei. Tot două sunt şi materialele ce însoţesc imaginile sfinte, desăvârşind întregul: lemn în ramă, niciodată alb, mereu înnegrit de timp, şi nisip transformat în sticlă, pe care alunecă paşnic şi răbdător câteva culori predilecte: roşu, negru, verde, galben, abstractizate într-o idee de auriu nobil, ce dă contur fie veşmântului de sărbătoare sau chipului în căutarea aureolei de altădată.
Nu cred că se pot picta icoane fără un sentiment al evlaviei, al fricii, al ascultării şi, mai ales, al vinovăţiei de-a îndrăzni „jocul” cu cele sfinte. De aceea, impresia generală, pe care o lasă icoanele Mariei Olteanu este aceea de „cap plecat”, de gingăşie, de sensibilitate dusă până la umilinţă înaltă. Dar icoanele Mariei Olteanu reuşesc să canonizeze sentimentele umane, în formă artistică şi aplicată. Ele transmit, pe lângă invitaţia la rugăciune, în faţa lor, frumuseţe, armonie, cântare interioară, linişte şi împăcare.
Aşa cum cuvântul are formă şi înţeles, şi icoana conţine imagine vizuală şi simboluri multiple. Dacă prin imagine, mesajul icoanei este unul direct, prin simboluri, icoana este greu de înţeles. Ea vorbeşte atât la modul general, ca orice icoană, anonimă sau cu autor, cât şi în particular, despre trăsături proprii, despre un stil, care aparţine, de data aceasta, Mariei Olteanu.
Într-o expoziţie ce ar cuprinde icoane pe sticlă, cele ale Mariei Olteanu ar fi uşor de identificat, şi dacă nu i-am vedea semnătura, pentru că sunt bine croite, într-un tot ce vorbeşte despre diversitate în unitate. Până şi acele „abateri”, concretizate în ciclul de icoane albastre, sunt în măsură să individualizeze, să scoată în faţă, să particularizeze o artă, o operă, o „mână” de iconar.
Este greu de găsit drumul de la icoană la operă de artă. Şi, totuşi, destinaţia este clară, de neocolit.
Locul icoanei este în primul rând în sufletul celui care crede în astfel de reprezentări. În sufletul celui care crede pur şi simplu. Maria Olteanu şi-a transformat camera de locuit într-o sală de expoziţie de icoane de privit. Astfel, este cu ele, în mijlocul lor, într-un schimb reciproc de energii bune. Încercarea artistei de-a multiplica imaginea Sfintei Marii, într-un perete plin de icoane, este egală cu dorinţa de a-şi scoate sufletul înafară, de a-l face multiplu de sine, ecou, înger păzitor al zilelor şi nopţilor de singurătate.