ECHIM VANCEA: pact

pact

pădurea nu-i mai este de folos pădurarului

în goliciunea de fruct a copilei
nu mai încape cântarea cântărilor

generaţii de zile şi nopţi
umblă pe urma lupilor pe zăpadă

trupul mirelui lup
străbătut de suliţele arcaşilor nopţii
caută în larma sărbătorilor
uitarea veştejită a frigului

ziua neîndemânatică taie noaptea în fâşii
de morminte peste care s-au aşezat râsete

noaptea alintă îngeri în răcoarea de rouă
şearpele caută cu spaimă drumul de întoarcere
spre casa de peste drum

aşteptarea

am să te-aştept în cenuşa
nopţii speriate de femeia în negru
dar nu ştiu că o să vii
dac-o să vii să fie la sfârşitul
acestui timp nestatornic

să ştii că am pregătit totul
pentru venirea ta –
inclusiv aşteptarea –
şi cuvintele ce o să ţi le spun
şi cuvintele ce o să le spui

era un anotimp neprevăzut când
câmpul aşteapta să se topească zăpada
şi frunzelele treceau prin anotimpuri
precum plictiseala prin inima ta

nu mai încap în lumea din care am fugit
e un loc pe care nimeni
nu ar paria
pe aşteptare
pe cel care aşteaptă
şi mai ales cum aşteaptă

asemeni fântânilor
sunt lacrimi de neoprit
sunt mult prea multe ape
pentru ca cel care doarme să fie trezit

o lună ca o bucurie falsă

1.
cântec de păsări
aici este
fluture
şi şoaptele noastre
nu sunt la fel

2.
pietre îşi iau zborul fără sens

3.
(cineva în lipsa stăpânilor
se târăşte în numele celor plecaţi)

4.
pietrele
nu mai păstrează nimic
din gloria lutului

o scândură de brad
este îndeajuns
pentru a fi
ademenit de
cuvântul „amin”

5.
năvoadele în noapte
epuizează dansul apelor
şi peştii nu mai păstrează nimic
din roua ţărmurilor

6.
pasărea
aflată sub puterea poruncii
şi-a închiriat
un cuib la subsol
doar doar va prinde zborul din zori

7.
când iarba-i încâlcită de greieri
într-o singură noapte
din tristeţe nu mai rămâne nimic

8.
dintr-un sărut
înţelegeţi că nu este nimic
care să insulte noaptea
fie pas cu pas
fie încetul cu încetul

o umbră-i doar
care se plictiseşte

9.
un lighean cu apă
tremură de furie
aşteptând bunăvoinţa teiului
care nu ştia nimic
ce se întâmplase cu
sicriul bunicii

de altfel nici nu era nevoie

10.
hulubii şi-au spus vorbe grele
deasupra palatului din oraş
povara durerii le cere să mintă

11.
(e chiar durerea
interzisă lacrimei
şi singurătatea
şi disperarea
şi ochii înclinaţi
peste moarte)

12.
e povara
unui car mortuar

13.
vitralii
fără nici o fisură
râsete scrâşnite
o lacrimă pălmuită
când rememorez tot ce iubesc

14.
e seară
chipul luminii
abandonat insomniei
a uitat de viaţă –
adică tinereţea fără de
bătrâneţe şi viaţa fără
de moarte –
şi de preţul pus pe capul de om
abandonat în umbra ademenită
în slujba nopţii albe

15.
şi totuşi înspre ţărm
se adună
se pleacă
gene de umbre
şi de o vreme
nimeni nu înjură
înaintea apusului

16.
fluturele ce caută în soare –
zise umbra norului –
şi peste el moartea s-a înclinat
şi fără de sens îi este zborul

17.
doamne nu te speria
mulţi nu-s cei care aşteaptă
mila femeii tale
plouă
şi urma ta nu se mai vede
în rugăciunea de seară

18.
haosul are un dinte împotriva
umbrei –
un trup de şearpe
(ştiu luminişuri
în amestec cu
vârsta şi numele
false)

19.
nimeni nu mai ascultă de ore
mâna răsucită pe umbră
a scăpat din frâie
urletul lupilor
şi dispare
pe celălalt mal

20.
mă învârteam în jurul casei
din odaie-n odaie
surprins de singurătatea zidurilor
undeva a murit tata
de neoprit
lacrime sunt
doar ochiul le refuză
licărul dimineţii

21.
nu mai vine nimeni
rana pietrei sângeră
în aşteptarea ploii
peste zapada de carceră

22.
tata aluneca pe sub copaci
umbra îl aştepta în chenarul uşii
nu era nimeni să îl ajute să treacă
peste cărarea din cimitir

câinelui drăgan
frică-i este şi astăzi
de lacrima umbrei

23.
un ochi de gheaţă
se deschide precum
orizontul
unei mări neliniştite
apoi se închide între cer şi apă
de unul singur
urâtă vreme

24.
aripe de fiară
soarele victimă
a unei dimineţi întârziate
nu îl pot a deosebi
de iertare
de umbră

şearpele refuză sărutul tău
fără să ştie că îl va căuta
de plictiseală cândva

25.
seamănă cu un fruct gol
cu un amar de râs de deznădejde
şi chiar e
(un ochi al ei
făcându-şi cu discreţie
de cap
de mort
convins că întrebat fi-va
de zborul clocit
într-un cuib de cenuşă –
şearpele nu a fost născut încă)

26.
oceanul a pierdut prea mult timp
să îşi adune măruntaiele
de viroage
de pâraie
de văi
de râuri
de fluvii
de mări
purtând în burtă
viaţa şi moartea
speranţa
umorul
credinţa
iubirea
şi alte felurite fărădelegi –
negustorii de năvoade
îşi retrag neîndemânatic
cuvântul veştejit în gâtlejele
bancurilor de peşti răpitori

27.
câinele drăgan stătea cu ochii pe fluturi
fluturele nu a mai văzut nici un câine
încă
şi ninge
şi dormeau alături
şi nu ştiau nimic unul despre celălalt –
cuţitul a ajuns la limita răbdării
ochii-s două mări gemene
obosite de atâtea corăbii
ce şi-au pierdut vârsta şi numele
duminică de duminică

28.
mormintele-s vii
copacii-s uscaţi
lacrimile urăsc urma lor
şovăitoare
târându-se sângerânde
pe sub acăţii din pădurea satului

timpul înfipt
în zidul condamnaţilor
la moarte
îşi ştere din memorie
amintirea despre el însuşi

29.
urăsc precum Dumnezeu
urăşte zăpada atârnată de cârligele
abatoarelor
nu sunt nici trist
nu sunt nici bucuros
sunt la fel ca Dumnezeu
putred în rugăciunea lor
putred în lumina acestei
raze
ce se împlineşte în întuneric

30.
un car mortuar
îmi este îndeajuns ca să mor liniştit

într-o noapte
sub o zodie nefastă –
eu mi-am dat osteneala
viaţa poate sfârşi
fără bocete
fără clopote
doar cu picioarele bine înfipte-n pământ

31.
te urăsc Doamne pentru moartea
ta fără de viaţă
şi mai ales pentru că
mi-ai lăsat sufletu-ţi obscur
pradă îndoielii părelnice
într-o lume (şi fără de tine
şi fără de ei)

ostatec

nu aprind lumina
ascult
în piaţa centrală
cineva s-a trezit din somn
de curând
un pom s-a pierdut
în parcul dendrologic –
nu ştie să îndure
nu ştie să se adune
doar renunţă să mai crească

o frunză de care nu-i pasă
sprijinită de pământ o lasă
şi din tot ce se vede în jur
doar aripa păsării vreau să o fur

departe de somn piatra rămâne
o umbră împotriva luminii
trecând neînţeleasă prin mine
înconjurată de ochiul vitreg al vinii

o picătură de rouă
întreaga noapte
s-a izbit
de lumina
străzilor goale
în piaţa centrală

în acest oraş
câştigi timp
ştiind să mori

noroiul de pe tălpi
seamănă cu verdele ierbii
în care-şi pierde sensul
ceasornicul din turla bisericii

culoare

sunt în picioare
merg
numele se prezintă precum un cuţit

atârn de sânii sfintei fecioare
precum clopotul de norul poienii
pregătite de execuţia unui concert
din muzica domnului mozart

astăzi pedichiurista
nu mai crede în strigătele de durere
de pe vremea când am uitat de noi
între mărăcinii roşi de vârsta adolescenţei

acum mama fără de tata
ne-a pus la dispoziţie
mâinile sale de văduvă
autorizaţia de parastas
şi certificatul de deces
de la intrarea în cimitirul satului

când a ajuns la mine fratele tatălui
iarba se întunecă
visul sărutându-mă
se coloră în culoarea cenuşii

un pahar cu apă
a fost tot ce a mai rămas din acea taină

anotimp

zăpada prin respiraţia fântânilor
spânzură de braţul liniştii
nesigură

din lut timpul
ameninţă
cu aceleaşi silabe de humă

un pas de anotimp
un mers de necunoscută
un zbor de noapte
un ţipăt de piatră
un îngheţ suferind de
amintirea unuia dintre
soldaţii necunoscuţi

afară
ţipătul lutului
cade pe lama cuţitului
afară
în amiaza mare
paharul reneagă chipul miresei
afară
în cele din urmă
somnul a fost dat dispărut

anotimpul
răstignit pe o pânză de toamnă târzie
nu spune în cuvinte
nu se miră de durere
nu se vrea în viaţa celuilat
nu dă vina pe întuneric
nu moare
şi nu te lasă să îi cunoşti slăbiciunile

cineva a ascuns în el
uniforma de camuflaj a clopotului

nu a fost dragoste

aici

aici unde se face întruna întuneric
se – aude adesea cum se rostogoleşte
liniştea
foşnind peste vârste şi nume

încăperile-s pline de chipuri obosite
de atâta pândă asupra azilului de noapte

fiecare zi cu tăcerea ei aici luminii-i duce lumină

o bucrie falsă

lumina
şoapta
apa
măştile unei feţe propusă alibi

în spatele liniei unui timp fără inimă
cineva aştepta
era tot mai trist

o mzică plutea peste copacii îngheţaţi
de o lumină primăvăratecă

la un moment dat cineva a deschis o uşă
„uite neamule ceva de vfăcut
de acum înainte vei avea de iubit tot ceea
ce este urât:
pragul
uşa
scările
dimineaţa
amiaza
apusul
seara
dar cel mai mult ceea ce ai iubit
şi nu ai putut uita

la singurătate nu te mai gândi
o furtună neliniştită
îţi va da de ştire când
lacrima
va avea moştenitori