Vasile Muste: ZĂPADĂ ÎNDURÂNDU-NE
VALEA TRANDAFIRIE
de se va ţese albă deasă ceată peste ape
şi peste ochii-mi lungi cărări de frunze
un timp îndelungat nu îmi mai fi aproape
îţi voi găsi cu ierburile scuze
dar nu cânta o pentru cântec vreme
aş vrea să laşi să vină mai târziu
să-mi scrii doar scrisul să mă cheme
cum te-aş chema la mine în sicriu
degetul tău să îmi atingă doar un ram
cel mai aproape dinspre partea mea
valea secată mai demult de-un veac
în rochie roşie-atunci se va-mbrăca
CE SINGURĂTATE SĂ IUBESC
asa mi se spune mereu iubeşte să iubesc ce
arborii care în fiecare toamna mă amăgesc
oamenii răsfăţaţi de viaţă dar ei sint oricum fericiţi
pe cei necăjiţi şi trişti pe ei îi iubeşte Dumnezeu
şi când ne sunt mai dragi îi ia de lângă noi
părinţii ei singuri pe care adesea-i rugăm
să nu îmbătrânească şi niciodată nu ne ascultă
păsările aerul lor bătut de aripi nu ne îngăduie
nouă oamenilor zbor prea apropiat şi nici
cuiburi înalte pe creste şi-apoi pământul
cel prea de iarbă iubit ce s-ar face fără
cântecul nostru şi paşii cunoscuţi bine doar lui
dar umbra noastră săraca singură cât va mai
umbla fără noi pe pământ câtă vreme se va lua
după ficare dintre cei vii crezând ca noi suntem
şi-apoi dezamăgită şi fără speranţă cum va intra
singură în adâncuri şi în înalt spre a mă reîntâlni
pe mine cel care lăsa-voi asemeni celorlalţi
locul plin de singurătate
LEIRIA
pierdute toate câte nu mai sunt se vor aşterne iarăşi peste noi
iubiri plecate-n miez de zi sau la creştetul nopţii să îmi rămână
deasupre asemeni zăpezilor din sărbătorile mele fericite cândva
pălărie şi umeri albind de tinereţe neînţeleasă pe alte tărâmuri
pietre şi oameni uimind neîncetat deasupra oraşului tăcut
şi calul meu alb să-l mai visez alergând iar pe câmpii lusitate
iarba aruncându-se-n suveica aceea de apă numită ocean
ascuns în nisipul din spate copacilor înalţi şi bătrâni din Leiria
la San Pedro de Moel unde întâia oară l-am văzut in splendoarea-i
s-au dus în adâncuri câte n-au fost cu cele ce încearcă să fie
ZĂPADĂ ÎNDURÂNDU-NE
ninge tăcut în Ţara Lăpuşului peste râu peste Coruieni
ninge printr-o mare de zăpadă văslesc spre casă
dar paşii tăi făptură blândă ce drumuri mai învaţă
gându-mi întreb până-n grădina unde coborî-voi de tot
cine te trece de văile mele să nu mai ştii de aici înainte
şi copacii grădinii să nu-ţi întindă ramuri de îndrăgostiţi
e seara pe parbrizul maşinii se-nghesuie fulgii să-i duc
împreună cu mine acasă aproape de vocea tatălui tânăr
plecat nu departe şi mai demult trăitor prin locurile
acestea cu mine copil
şi apoi alungat din copilărie
îngânând un cântec de dragoste şi moarte sub acelaşi
acoperiş îndurând povara zăpezii înlăcrimată în zile
cu soare iar noi pe aceea mai veche a morţilor tineri
IUBESC TĂCUTA NINSOARE
mai presus de gălăgioasele ploi iubesc tăcuta ninsoare
frumuseţii nu i se poate pune preţ şi nu poate fi strigat la tarabă
draga mea ninsoare ce dor mi se face de blândă atingera ta
cum de ale iubitei gene ochii îmbrăţişând în alianţă cu somnul
şi de-aş pleca fără tine-ar rămâne un pământ de teamă însângerat
unul al nostru desigur nu al celor îndeajuns nesătui şi rupţi
de uimire că lor li se cuvine şi iarba şi mamele cu lapte cu tot
pănă la capătul soarelui pana la sărutatul lumii pe bot
dar nu pentru soare e îndeajunsă lumina care mă apră până
la capăt la capătul din jos al tăcerii sau al desprimăvărării şi azi
mai presus de gălăgioasele ploi iubesc tăcuta ninsoare pe care
o trezesc de mi se face mult albastru de ea şi îmi seamănă
DOUĂSPREZECE
risipit în patru vânturi
fără mine mai ales
și depus în patru scânduri când
era să fiu cules
nu a fost să fii mereu
a pământului și-a mea
stelele din cerul meu cerul
tău vor lumina
întunericul mă ține
altă lume să-nlumin
fi-voi tânăr decât tine nicio-
dată mai puțin
COLINDA PENTRU CORUIENI
Lui Florin Săsărman
ninge-n copilărie
peste păduri şi lupi
acasă caldă pâine
stă liniştea s-o rupi
întoarce-Te Iisuse
cu ochii spre pământ
să vezi ce mai fac morţii
şi vii dacă sunt
în cer se-aud colinde
şi-n casele umile
trăim dar tot mai singuri
în celelalte zile
coboară-ne Iisuse
lumina de pe stâncă
şi geniul şi săracul
din palma Ta mănâncă
cresc umbrele pe ziduri
afară pe zăpadă
din ochii trişti ai lumii
iar lacrimi o să cadă
Te aşteptăm Iisuse
prea ni se pare grea
această-mpărăţie
a fulgului de nea
să poată peste poate
ce veşnic va ierta
născută din credinţă
Împărăţia Ta
ANI FĂRĂ ZILE
cu soare puţin cu frunze uscate-n derivă
câteva zile vor mai veni şi pentru mine
cât să vedeţi cât nu am trăit mereu pe pământ
după aceea prin aceste locuri va fi bine
vor înceta crizele mondiale pentru şapte milenii
la capătul podurilor nu vor mai fi cerşetori
planeta întrun chef o va ţine vreme îndelungată
şi nici ţie iubito n-o să-ţi mai vină să mori
doar eu cel plecat de o mie cinci sute de ani
voi fi hrănind încă păsări cu iarbă stelară şi apă
în greva foamei vor fi intrat toţi copacii grădinii
strigându-mi
taci suflet mustean încă o moarte şi sapă
DINCOLO IUBIND
vom fi amândoi sub iarba întunecată de lună
căutându-ne unul pe altul cu înfrigurare
unul spre altul făcându-şi cărare
acolo vom fi amândoi
ziua ruga-se-va iarba
noaptea ruga-se-va luna
de drag legănând iarba
de dragoste înlăcrimând luna
acolo vom fi
totdeauna
ȘTIU ȘI AȘTEPT
unde sunteți
dimineți asemeni rugăciunilor mele din copilărie
de ce v-ați îndepărtat de casa la care vin neîncetat
să vă caut sau nu mai trăiți ați murit odată cu tânărul care eram
înconjurat de oameni și cuvinte pe un tărâm fără ziduri ca în cerul
unde îngerii înstelează poveștile despre viața fără moarte a celor
alungați din calendare în dimineți asemeni rugăciunilor mele
din copilărie
Adaugă comentariu nou