Receptarea timpului în orizontul mentalităţii tradiţionale româneşti

Revenind cu acest al doilea volum al sintezei „Cultura tradiţională imaterială românescă din Bistriţa-Năsăud” ( primul volum a fost „Riturile de trecere”, Editura Eikon, 2012), ne propunem să urmărim felul în care omul acestor locuri şi acestei culturi se raportează la scurgerea timpului, mai ales ca membru al comunităţii pe care o numim sat tradiţional, dar şi ca individ contemporan, smuls din matca tradiţiei. Ipostaza concretă a acestui raport, dintre om şi timp, o constituie -  în satul tradiţional (şi înţelegem prin asta satul de până în pragul anilor ’60 ai secolului trecut, respectiv de dinaintea încheierii procesului nefast al colectivizării) - în primul rând sărbătorile aşa-numitului ciclu social şi calendaristic, atât cele creştine, cât şi cele populare, „băbeşti”, de substrat precreştin. Dar nu vom ignora semnificaţia pe care omul culturii tradiţionale o proiecta asupra zilelor săptămânii, zilelor de început, potrivite sau nepotrivite, pentru anume activităţi cardinale în economia tradiţională, precum aratul, scecratul, torsul, ţesutul etc.

Trăim azi, mai ales că intelectuali, într-un timp uniform, static, obiectiv şi aprioric, aşa cum ni l-a configurat Kant. Adică într-un timp abstract, cantitativ şi matematic. Subiectiv, n-am ajuns propriu-zis contemporanii lui Einstein, care - pentru profani - definea relativitatea aşa: „Vorbiţi o oră cu o fată atrăgătoare, plină de farmec, şi vi se va părea că au trecut doar cinci minute. Încercaţi să puneţi mâna pe o plită încinsă timp de cinci minute: vi se va părea, cu siguranţă, o oră sau mai mult. Iată relativitatea!”

Dacă, în plan filozofic, abia Bergson face distincţia între timpul fizic şi cel psihologic, între timpul cantitativ, aşezat sub semnul unei desfăşurări numerice, şi timpul calitativ, aşezat sub semnul unei conşţiinţe care există, ne surprinde să observăm că omul culturii tradiţionale a trăit mereu într-un orizont temporal colorat, armonios, asumat că fapt sufletesc. Perfect închegată, organică şi suficientă sieşi, mentalitatea tradiţională a operat întodeauna cu o masă de elemente extraintelectuale, cu un caracter profund emoţional, concretizat într-un sistem de credinţe şi reprezentări colective. Ceea ce  poate defini esenţial această mentalitate tradiţională - observa cu acuitate Ernest Bernea încă din anii ’30 ai secolului trecut - este că:

„Activitatea magică şi religioasă pătrunde până în cele mai intime cute ale sufletului, până în cele mai pozitive manifestări ale omului, colorând în acest fel întreaga activitate, toate expresiunile de viaţă ale satului.” (A, Bernea, E, 1997, p. 135)

Se obţine astfel un regim temporal cu dublu sens, pozitiv şi emoţional, adaptat pe de o parte nevoilor practice imediate ale vieţii, pe de altă parte nevoilor de înţelegere şi explicare a resorturilor adânci, perene, ale acesteia. În termenii lui Mircea Eliade s-ar putea vorbi aici de un timp profan şi de un timp sacru (A, 1995, passim). Sau, în termenii lui Roger Caillois, de un timp istoric şi de un timp  mitic (A, 1975, passim); în cei ai lui Gilbert Durand, de un timp diurn şi de unul nocturn (A, 1977, passim); ş.a.m.d. (dacă ne asumăm riscul caracterului tot mai vag al conceptelor, ca rezultat al lărgirii circumferinţei lor şi al deplasării accentelor).

Dar mai potriviţi ar fi, în cazul de faţă, tocmai termenii utilizaţi de omul culturii tradiţionale: aceia de timp de lucru şi timp de sărbătoare, de timp potrivit sau nepotrivit pentru a face ceva. E bine să-ţi începi aratul sau construcţia casei lunea sau joia, şi nu marţea sau sâmbăta (duminica iese din discuţie). E bine să duci gunoiul pe câmp sau să tai lemnul de construcţie iarna, şi nu vara (pentru ultimul exemplu  se mai adaugă o condiţie referitoare la luna nouă, respectiv cea încă complet obturată, ceea ce asigură un procent şi mai redus de sevă în trunchiul de tăiat). Nu e bine să depeni sau să ţeşi (activităţi cu dimensiune cosmogonică) în asfinţitul soarelui (moment de semn contrar, al resorbţiei în amorf, în virtual şi sacru; căci a a-sfinţi e construit similar cu a a-dormi: aşa cum omul întră în somn, soarele revine în lumea cea sfântă din care a ieşit), căci îţi căpiază vitele şi oile. Nu e bine să dormi, nici măcar să stai întins, duminica la vremea slujbei (cu atât mai puţin în ziua de Paşti). Nu e bine să arunci gunoiul dimineaţa înaintea soarelui, dar nici să laşi întinse la uscat scutecele copilului după asfinţitul astrului zilei. Nu e bine să-ţi începi munca după-amiază, să umbli noaptea, să mături când ai mort în casă etc. Dar e bine să te scoli odată cu soarele, să-ţi speli faţa cu apă rece (cu un ban şi-un ou în ea, la Paşti), să te închini seara înainte de culcare, să mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toate câte sunt pe masă, sau pentru cele cu care te-ai îndestulat deja, să faci o cruce cu cuţitul pe dosul pâinii înainte de a o tăia (iar, într-un orizont temporal şi mai vechi - , nici să n-o tai, ci s-o frângi, cu sens sacrificial) etc.

Şi exemplele ar putea continua. Dar nu acestea se vor a fi obiectul studiului care urmează. E bine însă de reţinut încă de acum că nu doar segmentele mari, de timp circadian (o zi sau un ciclu de zile), pe care le numim sărbători (care vor face obiectul studiului nostru), ci orice segment de timp, cât de mic, este încărcat calitativ şi semantic, nu seamnă cu cel anterior, şi nici cu cel posterior. Zorile, răsăritul, amiaza, începutul unei activităţi - pe de o parte -, asfinţitul, seara, miezul nopţii, sfârşitul activităţii - pe de alta -, sunt momente precise, cu efecte tot atât de precise asupra omului. Chiar dacă nu ne propunem să stăruim, în cele ce urmează, asupra unor gesturi mărunte precum cele mai sus-amintite, asociate unor segmente temporale infinitezimale, nu trebuie să uităm nici o clipă că omul culturii tradiţionale trăieşte efectiv şi continuu într-un astfel de timp, nuanţat calitativ, colorat afectiv, ritmat aproape muzical. Într-un cuvânt: armonios. Căci armonia e principalul efect al locuirii omului într-un astfel de timp pulsatoriu, saturat de multiple şi profunde semnificaţii în orice moment al său.

Omul culturii tradiţionale este acasă în lume, locuind armonios într-o lume armonioasă, în care contrariile se atrag şi se echilibrează, iar partea nu este decât oglinda mică a întregului. Timpul este spiralat-rotitor (nu liniar-ireversibil), iar sărbătoarea nu este decât revenirea periodică a timpului mitic, al începuturilor, cu toată încărcătura sa de putere vitală, magică, specifică oricărui nou început. Început la care omul nu doar asistă, ci la care participă, pe care-l trăieşte şi-l influenţează, îl modelează.

Tradiţia biblică spune că apostolii l-ar fi întrebat pe Iisus de ce se lăţeşte necredinţa în lume. Acesta le-ar fi răspuns prin îndemnul de a-şi spune ei înşişi că au credinţă, că ea e de nezdruncinat, şi vor sfârşi prin a o avea cu adevărat.

Omul culturii tradiţionale a ştiut mereu această taină. Lumea lui nu e una obiectivă şi rece, cristalizată o dată pentru totdeauna, ci păstrează ceva din căldura magmei adâncurilor, sau măcar se infuzeză periodic de ea, astfel încât devine din nou maleabilă. Iar omul nu ezită s-o refacă iar şi iar după chipul şi asemănarea lui: în plan magic, operând el însuşi; în cel religios - prin întermendiul unor agenţi cosmogonici, respectiv anume sfinţi trimişi de Dumnezeu să reconfigureze structura lumii, gest precedat de o măsurare prealabilă a cerului şi a pământului, primul aflat mereu în descreştere faţă de ultimul. Căci înaintarea în timp, pe care noi, oamenii culturii moderne, ne-am obşnuit a o numi evoluţie, este, pentru omul culturii tradiţionale, involuţie, cădere, afundare în marasmul materiei, remediabilă doar prin intervenţie divină, de obicei indirectă, în timpul mitic renăscut al sărbătorii (intervenţie care, în colinde, ia forma motivică a „măsurării pământului” şi a reajustării acestuia, prin încreţire în dealuri şi văi, spre a încăpea sub cer).

În această concepţie (relativist-organică) timpul este indestructibil legat de lucru: el este timpul acelui lucru. Timpul lumii (închipuite că templu) s-a născut şi va pieri odată cu lumea. (De aici, rădăcina  - şi, probabil, şi etimologia - comună a cuvintelor latine templum şi tempus, despre care vorbeşte Mircea Eliade, A, 1995, p. 64). El pare a fi cea mai importantă dintre manifestările ordinii cosmice, instituite prin actul creaţiei. Evoluţia sa este una ciclic-rotitoare, iar concretizarea acestei concepţii este, la nivelul timpului istoric, anul (< lat. annus = inel, cerc, ciclu).

Vasile V. Filip şi Menuţ Maximinian

( Din volumul în pregătire „Sărbătorile”,  din cadrul proiectului „Cultura tradiţională imaterială românescă din Bistriţa-Năsăud”, iniţiat de Consiliul Judeţean prin Centrul Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud)