„Masa tăcerii” sau barometrul înrăirii noastre democratice

Pe măsură ce se apropie deschiderea oficială a campaniei electorale, actanţii se sfâşie -direct sau prin interpuşi- mai dihai ca-n junglele ecuatoriale. Chiar dacă nu au cuţitele pe masă, vorbele au  dinamita urii. Şi nu pentru cotidiana hrană, ci pentru a conduce întinderea de codru din care vreo trei milioane de „vietăţi” şi-au luat lumea în cap spre alte zări mai prietenoase.

     În vizită la Târgu-Jiu, Preşedintele României s-a aşezat pe unul din cele douăsprezece scaune de la bâncuşiana „Masă a tăcerii”, făcându-şi o poză. După ce a văzut cu ochii Florida, Madeira, Ierusalimul şi alte locaţii exotice, e bine că Preşedintele vede şi Otenia. Dar, dublă „năpastă”: una tăcută, fiindcă aici îşi are scorbura-fief un ştiut mare ex-lider şi unde-i sărăcia mai mare prin patrie, toţi şefii partinici se aciuie. A doua năpastă a venit din ideea, intempestivă sau nu, a  lui Klaus Werner Johanis de a se aşeza pe un scaun la „Masa tăcerii” brâncuşiene din Parcul Central al urbei. Aceasta, deşi pe aproape era un text-avertisment, preconizând a se evita „contactul cu operele”. Dl. Johanes n-a stat să citească compunerea relativ lungă de pe tabla care recomanda prudenţă (spre a lăsa numitele opere spre deliciul şi folosinţa generaţiilor viitoare). S-a aşezat pe un scăunel circular şi i s-a făcut o poză, cum face orice muritor de rând. Ziariştii, care toate ştiu, toate văd, au speculat că Preşedintele a călcat „becul” interdicţional, l-au aşteptat ca nişte buni hăitaşi, să-i arunce-n obraz „călcarea Legii”. Omul i-a evitat, făcând colţul, ruşinat de neruşinarea lor, cunoscându-i.

     Iată prilej ca toată jungla mediatică să se umple de urlete: „încălcarea Legii”; „mârlănie”- zice mârlanul expreşedinte de mai deunăzi, iar de pe pontonul său, domnul X crede că odată cu Preşedinţia,  Werner a luat „toată România” şi se cuvenea, în stilul său de moşier să facă asta şi cu „Masa tăcerii”. Din chiar fieful domniei sale. Oh, domnule ex-primministru, cum le-ai fi luat şi dumneata în stăpânire, dar le-ai ratat la milimetru! Ce năduf!

   Dar, prevederea aceea de pe o bucată de tablă este oare cu statut de Lege? Nici nu se prevedea vreo sancţiune care, bineînţeles –l-ar fi făcut „inculpat penal” sau şi  mai şi pe sibian. Orice prevedere comunală sau orăşenească este Lege supremă, Constituţie? Poliţia locală a spus că nu e nicio „călcare de lege” (tip Pristanda) şi nici a smeritei prevederi, decât pentru unii, mai americanizaţi, care s-ar aşeza cu picioarele pe masă ori pe scaune (obicei dobândit după Revoluţie). Obişnuit, oamenii se aşează pe scaune, simţind ceva din fiorul pe care l-a simţit familia Brâncuşi, atunci când  un frate pleca pe frontul Primului război mondial. (A fost ultima seară împreună. Se vor mai reîntâlni vreodată părinţi şi fiu, frate cu soră şi cu frate? Mai probabil că nu, fiindcă războiul este Împărăţia morţii pe pământ, când îngerii lui Dumnezeu abia prididesc să mai adune sufletele. In seara aceea, vorbele au murit; mai rămânea doar Dumnezeu, bucuria stingheră de a se privi unii cu alţii, iar în ziua de mâine, nici aceasta. Despre această solitudine teribilă vorbesc cele douăsprezece scaune. Spaţiile dintre ele vorbesc despre tăcerea înfiorată în faţa unui destin implacabil. 12 scaune - doisprezece Sfinţi Apostoli, sfinţenie şi jertfă. Jertfa unei familii, a unei naţiuni. Iată cum operele mari se nasc adesea din tragediile acestei vieţi tulburate.)

    Deşi cunosc bine adevărul, televiziunile şi presa au urlat, au caricaturizat, au dat prin mocirlă până la epuizare „abuzul” prezidenţial de a se fi aşezat pe unul din scaunele de la „Masa tăcerii”. Nu ştiu dacă nu vor trimite cumva şi vreo comisie de experţi parlamentari (politici, desigur) spre a constata „daunele” posibile.

    După ce aproape doi ani,  mass-media n-a mai putut răbda tăcerile asurzitoare ale fostului Primar de Sibiu, mai nou,  fiindcă a început să vorbească, s-a dezlănţuit toată ura vulcanic adunată în aceşti doi ani, când nu ştiau ce să spună despre acest ciudat Preşedinte.

    Aducându-şi aminte de frumuseţea negrăită a tăcerii, DL. Prezident  -Rege neîncoronat al tăcerii naţionale (fiindcă românii au tăcut veacuri)- a vrut să se odihnească în cel mai potrivit loc pentru domnia sa, tocmai la „Masa tăcerii” lui Brâncuşi. Cine din ţara asta ar avea mai mult dreptul, chiar dacă tabla aceea  interdicţională ar fi fost ruptă din Constituţie? Prin excepţii se fortifică legiuirile. Dar domniile voastre, păgânilor, de ce atingeţi zilnic „Cuminţenia (şi toate necumenţeniile –n.n.)pământului”?

     Doamne, suntem atât de plini de ură, încât  cădem în ridicol. Nu mai contează adevărul, ci demonica dezbinare, ura dintre noi, cumplita „iarnă a vrajbei noastre”.

     Oraşul britanic Coventry ( cât un Cluj al nostru) a fost, practic, distrus de bombardamentele germane. Când spui Coventry, spui distrugere şi moarte. Locuitorii lui credeau că niciodată nu vor uita crima numită Coventry. Şi totuşi, după 13 ani au ridicat un monument spre eternă memorie, pe care s-au scris doar  trei cuvinte: „Tată ceresc, iartă-ne!”

   Noi oare vom avea iertare în faţa lui Dumnezeu?

   Ne urâm în numele partidelor din care facem parte. Eu vreau un român, nu un ardelean bruxellez, deşi n-ar trebui să cerem prea multe de la un conducător. Destul  este să nu scrie „Hoţ” pe caracterul lui.