Andrea H. Hedeş: Planşeta cu plastilină

Andrea H. Hedeş

Planşeta cu plastilină

                          Băieţelul cu mâini de fetiţă tocmai terminase de modelat picioarele şi prinse a le lipi cu grijă de restul trupului după care își admiră munca ( durase vreo nouă minute şi aproape nouă secunde, fără a mai pune timpul în care îşi imaginase cum va arăta mica figurină ) şi în cele din urmă o aşeză pe planşetă, alături de celelalte figurine de plastilină. Aceasta din urmă, nou nouţă, din cea mai fină plastilină roşie, ieşea imediat în evidenţă. Era de altfel şi singura figurină de culoare roşie de pe planşetă. Băieţelul se aşeză turceşte în faţa planşetei, privind cu drag la figurinele sale.

                        Noua figurină abia se ţinea pe picioarele încă moi. Ochii încă nu erau obişnuiţi să clipească,  dar să mai şi privească şi se temea că dacă îi foloseşte prea mult, se vor rostogoli pe planşetă. Erau şi ei moi şi delicaţi, s-ar fi putut deforma imediat. Aşa că începu să privească în jur cu multă atenţie cu ochii numai pe jumătate deschişi. Erau tot felul de figurine în jur. Erau în toate formele şi în toate culorile.

                     - Ia te uită! O fată! spuse o voce seacă din spatele ei.

                     - Ce să faci! Data viitoare poate o să vină băiat.

                     Se întoarse şi văzu două figurine care, judecând după cât de uscată era plastilina (aproape se încovoiaseră), erau vechi şi le pălise culoarea.

                   - Eh, o fată roşie...Chiar sub mărul ăsta frumos.

                    Figurina nou nouţă află că era o fată roşie şi că e mai acceptabil să fii băiat, de preferinţă nu unul roşu. Ar fi vrut să fie băiat sau măr, dar aşa cum i s-a spus, era o fată roşie.

                   - S-o luăm acasă, ce să facem, părinţii, tot părinţi.

                   Fata roşie află cine erau cele două figurine. Şi află de la ele cine erau toate celelalte figurine de plastilină de pe planşetă: femei vechi şi noi, de toate culorile, pomi verzi sau galbeni sau chiar maro, bărbaţi vechi şi noi, şi ei de toate culorile, case frumoase şi urâte, maşini mari şi mici, câini, pisici şi şoareci buni şi răi, iarbă folositoare şi nefolositoare. Erau o mulţime de figurine şi în drumul spre casă, cunoscu o mare parte din ele, de toate culorile şi formele şi denumirile. Şi cu toate că erau atât de multe şi de felurite, fiecar figurină de plastilină de pe planşetă ştia exact ce are de făcut şi cum să se poarte, în funcţie de denumirea pe care o primea. Astfel că, odată ajunsă acasă, de fapt, încă de pe drumul spre casă, singura figurină roşie de pe planşetă începu să se poarte aşa cum i se spusese: ca o fată roşie

               - Şi ai grijă de ochii ăia, nu cumva să îţi cadă şi să îi pierzi pe undeva. Că tare sunt moi, spuse una dintre figurinele denumite  părinţi. Aşa că fata roşie îşi ţinu mereu ochii pe jumătate deschişi, ca să nu îi piardă.

                     Ajunseră în faţa figurinei pe care părinţii o numeau casă. De fapt, îi spuneau casă mică şi sărăcăcioasă. Şi toate figurinele care locuiau acolo ( erau multe figurine numite fraţi şi surori ) se purtau aşa cum se cerea să te porţi dacă locuiai într-o casă mică şi sărăcăcioasă . Nu era greu de loc, trebuia doar să te faci mic şi puţin adus de spate. Fata roşie observase încă în timpul drumului spre casă că aproape toate figurinele, în afară de pomi şi pisici erau puţin aduse de spate. Probabil că asta era ceva ce intra automat în denumirea majorităţii figurinelor şi atunci, bucuroasă că plastilina din care era făcută era încă moale, se aplecă şi ea puţin de spate.

                   Zilele în casa mică şi sărăcăcioasă  treceau un acâte una, aşa cum le spune şi numele, ca într-o casă mică şi sărăcăcioasă. Erau întotdeauna multe figurine din plastilină ponosită, în culori şterse şi prăfuite, care se numeau  rude  şi cunoştinţe.

                   Fata roşie se juca de multe ori prin curte, cu alte figurine mai noi, la fel ca şi ea, numite copii, în timp ce părinţii îi strigau să nu se mai joace ca un băieţoi, ci mai bine să pună mâna pe un ac şi o aţă, ca o fată ce este.

                    - Ce mult aş fi vrut să fiu băiat sau măr, suspina fata roşie.

                    - Eu aş fi vrut să fiu o figurină albă ca zăpada, spunea unul dintre fraţi.

                    - Eu aş fi vrut să fiu o figurină galbenă, galbenă, spunea una dintre surori.

                    - Eu am să fiu un  copac, spunea un copil din vecini şi toţi izbucneau în râs, auzind asemenea vorbe.

                   Zilele pe planşeta cu figurine din plastilină treceau una câte una. Fata roşie observase că plastilina se uscase şi acum, chiar dacă se mişca ceva mai greu, nu mai era în pericol să nu stea bine pe picioare, să îşi piardă ochii pe undeva sau să stea mai dreaptă de spate decât ar trebui. La fel se uscase şi plastilina fraţilor şi surorilor ei. Doar cu copilul din vecini, care vroia să fie copac, se întâmpla ceva ciudat, căci nu se usca şi mai mult, devenise verde.

                      Într-o zi, intră în  curtea casei mici şi sărăcăcioase o figurină uriaşă, rotundă şi neagră, plină de mărgele violete şi albastre. Părinţii îi spuseseră imediat  curcan iar  curcanul se umflă în pene şi începu să fluiere. Avea nevoie de ceea ce se cheamă soţie şi cum tuturor fetelor trebuie să li se spună în cele din urmă soţii, fata roşie fusese numită în acea zi soţie roşie şi desigur că de atunci încolo aşa îi vor spune toate figurinele de plastilină şi ea înţelese că trebuia să se poarte ca o soţie şi mai ales ca o soţie de curcan.

                     Pe drumul spre casă  soţul curcan observă că  fata roşie se purta ca o soţie roşie. Atunci îşi burzului penele şi se făcu de două ori mai mare şi îi spuse că, de fapt, ea se va numi curcă, aşa ca orice soţie de curcan, care locuia într-un cuibar în ograda păsărilor de curte. Se va numi chiar curcă roşie, ca să fie mai uşor de deosebit de celelalte curci. Şi îi mai spuse să facă bine şi să se poarte ca o curcă ce este, încă de pe acum, de pe drumul spre casă, pentru a nu-l face cumva de ruşine în toată ograda.

                    Lângă ei veni în zbor un fluture albastru.

                    - Nu vrei să fii un fluture? şopti fluturele bătând din aripi lângă urechea fetei roşii.

                    - Aş vrea, dar eu sunt o curcă roşie, spuse ea şi îndată începură să îi crească pene roşii iar fluturele albastru îşi luă zborul.

                    Lângă ei veni în zbor un porumbel alb.

                     - Nu vrei să fii un  porumbel? şopti porumbelul bătând din aripi lângă urechea fetei roşii.

                    - Aş vrea , dar eu sunt o curcă roşie, spuse ea şi îndată mâinile i se schimbară în aripi grele.

                    Lângă ei veni plutind o rază aurie de soare.

                    - Nu vrei să fii o rază de soare? şopti raza de soare plutind lângă urechea fetei roşii.

                    - Aş vrea, dar eu sunt o curcă roşie, spuse ea şi îndată picioarele i se schimbară în picioare  galbene de curcă.

                     Pe când ajunseră acasă, în ograda păsrilor de curte , curca roşie era foarte obosită. Îi fusese foarte greu să se transforme deoarece plastilina ei era deja întărită şi fusese greu de remodelat.

                    Figurinele de plastilină numite păsări de curte o primiră cu ciupeli şi cârâieli , căci nu mai văzuseră niciodată o curcă roşie. Curcanul o aşeză imediat în cuibar şi ea află de la celelalte curci care este norma de ouă.

                  Zilele în ograda cu păsări de curte treceau una câte una, aşa cum pot ele trece într-o ogradă cu păsări de curte. Erau întotdeauna figurine de plastilină numite ouă, care trebuiau ouate, apoi clocite, pe urmă din ele  ieşeau alte figurine din plastilină numite pui, care trebuiau hrănite cu ceea ce se chemau musculiţe, nişte figurine care zumzăiau şi zburau şi care trebuiau prinse.

                 Curca roşie se străduia din răsputeri să se poarte ca o curcă, să facă cât mai multe ouă, să le clocească cât mai bine, să prindă cât mai multe musculiţe pentru pui, să hrănească puii cât mai bine, dar uneori visa cu musculiţa în cioc cât de mult ar fi vrut să fie băiat sau măr, iar puii piuiau de foame, iar lucrurile nu îi ieşeau cum ar trebui, iar curcanul era pe zi ce trece mai nemulţumit.

                - Tu nu eşti şi nici nu meriţi să fii o curcă, şuieră într-o zi curcanul, mai nemulţumit ca niciodată. Te mişti greu şi nu faci nimic cum trebuie. De fapt, nu faci nimic cât e ziua de lungă.Îmi strici toată gospodăria. Îmi pare rău că nu am văzut mai devreme cine eşti. Şi asta pentru că nu eşti decât o râmă. O râmă roşie.

                Îndată, curca roşie începu să îşi piardă una câte una penele. Aripile i se retrăseseră în corp iar corpul i se alungise.Soarele începu să o ardă şi văzu în depărtare, într-un colţ al ogrăzii, un copac uriaş. Ştiu imediat că într-acolo ducea drumul spre casa ei, căci râmele caută umbra şi pământul umed dintre rădăcinile copacului. Pe drum, tot târându-se, îşi pierdu toate penele şi pielea îi devenise foarte roşie şi sensibilă. Tot corpul o durea. Se alungea şi se strângea. Părea că nu va mai ajunge niciodată acasă. După mult timp, simţi răcoarea umbrei prin toţi porii. Ajunsese.

              - Tu ? Chiar tu eşti ? se auzi o voce bucuroasă.

              - Cu mine vorbeşti ? întrebă ea cu voce sfârşită.

              - Chiar tu eşti, fata roşie ? întrebă iar vocea plină de bucurie.

              - Ah, nu. Eu sunt o râmă roşie.

              - Haide, nu mă mai ştii, fată roşie ?

             - Eu sunt o râmă roşie. Îmi pare rău, dar nu ştiu cine eşti.

             - Fată roşie, sunt eu, copilul din vecini. Cel care am vrut să fiu copac, spuse copacul uriaş.

             - Uite, eu sunt o râmă roşie. Întreabă pe oricine şi îţi va spune cine sunt.

        - Ai uitat ? Tu eşti fata roşie, care ai fi vrut să fii băiat sau măr. Adu-ţi aminte!

        - Eu chair sunt o râmă roşie.

        - Şi încă una foarte gustoasă! spuse curcanul şi ciuguli cu poftă râma roşie. Tot a fost bună la ceva. Şi umflându-se în pene, plecă fluierând mai departe.

         Băieţelul cu mâini de fetiţă începu să plângă. Fusese figurina din cea mai fină plastilină roşie. Fusese chiar singura figurină de culoare roşie de pe planşetă.

          Picături mari, de plastilină albastră, se rostogoleau. Ploua pe planşetă.

Andrea H. Hedeş