Virginia Nușfelean: Friptura din farfurie

Cartea de non-ficțiune a lui Jonathan Safran Foer, De ce mâncăm animale, începe cu o poveste despre vizitele scriitorului la bunica sa, în anii când era doar un puști, despre puiul cu morcovi, tradițional, fără hormoni, „cel mai delicios fel de mâncare” gătit de „cea mai mare bucătăreasă din lume”, după cum își calificau Jonathan și frații săi bunica, și sfârșește cu o poveste despre Abraham Lincoln, președintele care, abolind sclavia, a schimbat, după cum bine știm, fața Americii. Această poveste de final ține de niște pui de pasăre căzuți din cuib, pe care, în drum spre Washington, Abraham Lincoln, vădit sensibilizat, îi pune cu grijă la loc, lângă mama lor. „N-aș fi putut să dorm noaptea dacă aș fi lăsat bieții pui pe pământ, în loc să-i înapoiez mamei lor” – a mărturisit faimosul om de stat. Cele două povești, de început și de final de carte, cu o anumită încărcătură simbolică, susțin ca între două coperți întregul drum textual al cărții spre sufletul și mintea consumatorilor de carne, pentru a-i sensibiliza și a-i face atenți la ce se ascunde în friptura lor din farfurie sau în oul fiert de la micul dejun. Acest drum pleacă, într-un fel, de la responsabilitatea personală – o bunică – și ajunge la responsabilitatea publică a unui șef de stat, oricare ar fi el în zilele noastre, în mâna căruia stă puterea de a ajuta planeta să nu o ia la vale.

 „Eticheta «crescut în aer liber», aplicată la carne, ouă, produse lactate și pește, este o aiureală din categoria «100% natural», «proaspăt» sau «proaspăt congelat»” – ne asigură Foer.  Codul genetic al găinilor a fost manipulat tot mai mult pentru ca acestea să producă mai multe ouă și mai multă carne. Mai grav este că aceste păsări modificate genetic sunt singurele crescute pentru ouă și consum nu doar în fermele industriale, ci, mai nou, și în micile ferme, și chiar și în gospodăriile rurale. Pericolul nu stă doar în modificarea genetică, ci mai ales în faptul că sunt bombardate cu hormoni, antibiotice și tot felul de medicamente ca să reziste în condițiile aprige în care sunt crescute: „Manipulăm genele animalelor, le dăm hormoni de creștere și medicamente despre care nu se știe mare lucru, iar apoi ne hrănim cu carnea lor”. Rezultatul? Cancer, diabet juvenil, boli inflamatorii și autoimune, alergii scăpate de sub control, astm, pubertate timpurie la fete. Potențialele pandemii, rezistența la antibiotice și obezitatea sunt alte semne de alarmă. Până acum, n-am văzut copii obezi la sat. La ora actuală se întâmplă să-i întâlnești. Hrana plină de hormoni își spune cuvântul. Ți se pare bizar să-i vezi pe mulți dintre locuitorii satelor cumpărându-și carnea, ouăle și produsele lactate de la supermarketuri. Odinioară, în satul meu natal, în fiecare gospodărie se găseau cel puțin două vite. Acum sunt șapte în tot satul. Oile nu lipseau nici ele din ogradă. Nici porcii, care se bucurau de spațiu, de lumină și de soare, nefiind crescuți la înghesuială. Vitele erau, uneori, folosite la muncă, însă proprietarul lor avea mare grijă să nu le împovăreze. Legătura dintre om și animal, în lumea de atunci, era una armonioasă, animalele fiind tratate ca niște ființe. Hrănite, adăpate, unele – țesălate și trimise la pășune în sezonul cald, așteptate să revină seara în grajd, în culcușuri curate de paie. Dacă vreo vacă se abătea din drum, atrasă de vreun petic de verdeață, chiar de o prindea întunericul, știa să revină în ograda unde era bine îngrijită. Animalele aveau nume, la care răspundeau când erau strigate. Se bucurau când își vedeau stăpânul. Cât despre sacrificarea lor, se făcea rar și în așa fel încât animalul să sufere cât mai puțin: mielul de Paști, porcul de Crăciun și câte un pui sau o găină, vara, la sfârșit de săptămână. Nu se mânca toată ziua carne. Țăranii erau sănătoși, activi de dimineața până seara. Și să hrăneau doar cu ce produceau ei în gospodărie. Lumea de acum, însă, a devenit comodă. La ce să te trudești când prăvăliile sătești sunt aprovizionate cu de toate, chiar dacă produsele conțin otrăvurile ucigașe ale mileniului III? Adesea mă amuză convingerea unor orășeni că se hrănesc sănătos procurându-și produsele lactate și ouăle de la producătorii locali, care, de fapt, cresc același tip de păsări, modificate genetic și injectate cu hormoni. Acolo unde mai sunt vite, orice săteancă e expertă în folosirea aditivilor ca să-și „amelioreze” și să-și sporească laptele, cașul și smântâna. Cât despre producția de ouă, e la curent cu „miraculoasele” prafuri ce forțează găina să depășească planul anual.

Un alt aspect îngrijorător al fermelor industriale sunt condițiile în care sunt crescute animalele. Parcurgând cartea, te cutremuri să afli cât de chinuite sunt. Amintesc doar de oribilele cuști de gestație, unde scroafele nu se pot mișca și se întind în propriile fecale, cotețele de porci suprapopulate intenționat ca să ardă mai încet caloriile și să se îngrașe cu mai puțină hrană, cuștile de ouat, în care păsările au un spațiu cât o coală de hârtie A4 etc., etc. Uneori asemenea monstruozități pot fi văzute pe posturile de televiziune, cu ocazia unor reportaje, sau le găsești pe generosul internet. Fermele care acceptă deschiderea porților oferă, însă, ochiului o variantă mai „dichisită”, nu cea reală, cumplită, de neimaginat. Cartea lui Foer semnalează numeroase corporații ce practică politica torturii. Am reținut una care s-a instalat și în România. E vorba de Smithfield, de la Aldești, județul Arad, o fermă industrială de porci, ce deține și abatoare. Cineva de pe net, numind-o „fabrica de TORTURĂ Smithfield”, relatează cum „cei de acolo chinuie și omoară porcii în bătaie”, cum îi hrănesc cu furaje din „resturi de oase și carne din alți porci” și cu „porci morți și putreziți”. Și te întrebi ce îl face pe om atât de blestemat. Urgia nu se întâmplă doar la noi. Aceste practici abominabile țin, de fapt, de politica marii corporații chiar și la ea acasă, acolo unde există, totuși, PETA, o organizație, cu două milioane de membri, ce se luptă pentru drepturile animalelor din lume. Am selectat doar câteva din multele aberații petrecute în aceste locuri de chinuit animalele, aberații ce-ți străpung, ca un cuțit, inima, acest organ ce-ar trebui să fie, la om, locașul milei și compasiunii. Ce este și mai îngrozitor e felul în care sunt sacrificate animalele, în abatoare; disconfortul psihic sare, ca un arc, la o limită a insuportabilului: „Asamblarea unei mașini se pare că nu e nimic altceva decât procedeul inversat al dezmembrării unei vaci”. Suspendarea unui animal conștient pe linia de prelucrare nu e o raritate. În unele abatoare se comit acte de cruzime de neimaginat pentru un consumator de carne neinițiat în domeniu: vaci ce se trezesc pe masa de tranșare, păsări opărite de vii, ce defechează în apă din cauza durerii, porci chinuiți în fel și chip înainte de-a ajunge pe linia de prelucrare etc. Anchetele sub acoperire, interviurile cu angajații convinși să rupă tăcerea, mărturii de-ale celor care nu au mai suportat să lucreze în asemenea abatoare arată cu câtă cruzime sunt ucise animalele. „Între abatoare și câmpurile de luptă există o legătură. Amândouă țin de măcel.” – afirma odinioară Tolstoi. Asupra acestui măcel se pronunță, recent, și Yuval Noah Harari, în celebra sa carte Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, aducând suficiente argumente despre ferocitatea speciei umane. În ultimele două sute de ani, miliarde de animale „au fost supuse unui regim de exploatare industrială a cărui cruzime nu are egal în analele planetei Pământ”, iar „agricultura industrială modernă ar putea să fie cea mai mare crimă din istorie” – susține Harari. Așadar, să nu ignorăm realitatea ce se ascunde în bucata de friptură: carnea pe care o mâncăm, furnizată de fermele industriale, este plină de hormoni, de antibiotice și e produsă prin multă suferință.

 „Dacă se va întâmpla ca într-o zi să întâlnim o formă de viață mai puternică și mai inteligentă decât noi (...), care vor fi argumentele noastre că n-ar trebui să ne mănânce?” – se întreabă, retoric, Jonathan Safran Foer.