O (altă) capodoperă a spațiului românesc cu receptare românească întârziată

            Cu mai puțin de un an înaintea dispariției sale fizice, profesorul și scriitorul clujean Marius Tabacu a recuperat pentru cultura românească, în calitate de traducător, o capodoperă ce ne privea îndeaproape (ca spațiu geografic, istorie recentă, profil moral, stil de viață etc), aparținătoare culturii și literaturii de limbă maghiară. Povestea transilvană a lui Miklós Bánffy, tradusă la noi sub titlul Trilogia transilvană, a apărut succesiv, cu cele trei părți (volume) ale sale, încă din 1934, 1937, respectiv 1940. Dar (ca atâtea alte mari izvodiri artistice ale locului) a dobândit notorietate doar prin traducerea engleză din 1999 (cu mai multe tiraje ulterioare), urmată de tălmăciri în franceză, spaniolă, germană, italiană și olandeză, paralel cu alte câteva reeditări în limba originală, toate însoțite de cronici elogioase, ce păreau mai degrabă ”de întâmpinare”. Marius Tabacu a adus ”la zi”, fie și după vreo 20 de ani (în buna tradiție românească – vezi soarta, mult mai rea, a Țiganiadei, dar și a lui Brâncuși etc.) ceea ce contorsiunile istorice, ca imense vârtejuri stârnite de scufundarea celor patru mari imperii europene și de apariția mareei negre comuniste, trăseseră la fund pentru mai bine de jumătatae de secol; la fund unde (dacă nu ne-am aminti periodic despre cultură ca fenomen de continuitate), mari valoriartistice riscă să rămână pentru totdeauna. Cartea a apărut la noi în 2019, într-o frumoasă ediție tripartită (însumând 1442 de pagini), sub patronajul Institutului Cultural European, al Asociației harghitene Ergo și al Editurii Tracus Arte din București, cu un substanțial cuvânt-înainte (intitulat Unde a pierit frumusețea)de Marta Petreu și cu un studiu introductiv, dublat în final de un indice-glosar, de Lucian Nastasă-Kovács.

            Literatura română oferise lumii o imagine parțială a vieții veridice din Transilvania mai ales prin Liviu Rebreanu (aplecat mai întâi asupra satului nordic, someșean, asupra țăranului de aici și a problemei sale fundamentale, pământul), prin Ioan Slavici (care adusese lumea incipient burgeză și capitalistă - multietnică, inclusiv cu componenta ei săsească - a târgurilor din zona de Vest) și – fatal fragmentar – prin Pavel Dan, care revenise cu forță și har, în limitele scurtei perioade creative de care a avut parte, la satul și țăranul român, de astă dată din zona Câmpiei Transilvane. Lipsea însă, pentru conturarea întregului, imaginea vârfului piramidei sociale, respectiv viața nobilimii transilvane, rurale și citadine, de etnie preponderent maghiară, așa cum a consacrat-o realitatea istorică (bună sau rea).

            Suplinește cu asupra de măsură acest aspect romanul-fluviu al lui Miklós Bánffy, conte (grof, dar traducătorul a evitat încărcătura peiorativă a cuvântului, acumulată istoric, în limbajul popular din Ardeal)de Losoncz, om politic (deputat și ministru maghiar) și artist dăruit (scriitor și grafician), legat prin naștere (Cluj, 30.12.1873) și moarte (Budapesta, 05.06.1950), dar mai ales prin viața și iubirea pătimașă, oglindită și în roman (datat la final Bonțida, 20 mai 1940), de acest pământ.

            Titlurile și mottourile celor trei volume sunt în mod declarat de extracție veterotestamentară (Daniel, 5, 25-28), reluând o celebră sentință divină – ”Mane, Techel, Fares”, adică, în românește, ”Numărați”, ”Cumpăniți” (sau ”Cântăriți”), ”Răzlețiți” (sau ”Împărțiți”) – sentință prin care Dumnezeu pedepsește, în trei pași, excesele și depravarea împăratului Baltazar și a lumii sale (cuvinte apărute pe zidul palatului imperial). Lumea biblică a lui Baltazar este, în roman, lumea Imperiului Austro-Ungar, a nobilimii transilvane îndeosebi, din cei zece ani care preced izbucnirea Primului Război Mondial (1904 – 1914), găsită vinovată de noul Daniel (protagonistul Bálint Abády, alter ego al autorului) și condamnată de destinul istoric (cu conotații de fatuum) la ”răzlețire”, ”împărțire”-dispariție.

Din acest punct de vedere, romanul lui Miklós Bánffy completează cu realități familiare nouă o prestigioasă galerie universală (L. Tolstoi, Război și pace, Anna Karenina, Th. Mann, Casa Buddenbrook, G.T. di Lampedusa, Ghepardul, R. Musil, Omul fără însușiri¸ C. Stere, În preajma revoluției, D. Zamfirescu, Ciclul Comăneștenilor, P. Dumitriu, Cronică de familie,etc.), de opere ce surprind strălucirea mai mult sau mai puțin morbidă a unui crepuscul, de familie, clasă socială sau stat care depășeșete ”stadiul etic” (cf. S. Kierkegaard), al muncii tenace și al acumulării, dar și al meritorieii oblăduiri paterne a celor subordonați (conform cunoscutului dicton francez referitor la noblețea care obligă), trecând spre ”stadiul estetic” (ibidem), al rafinamentului devitalizat, artistic, dar și social, alunecând uneori spre dezmăț și perversitate.

Așa că narațiunea este – cum observă Marta Petreu – ”o înșiruire fabuloasă de baluri, serbări de binefacere, dueluri, mari vânători cu câini și hăitași, mese grandioase, sărbătoriri, curse de cai, dineuri cu zi fixă, dansuri și jocuri de noroc la cazinou”; s-ar mai putea adăuga spectacolele publice nocturne (de tip serenadă), sau cele rural-diurne (de tipul procesului public al butoiașului de palincă), ca și o serie aferentă de povești de iubire și despărțire, de rapacitate, înșelăciune și suferință socială, de lupte politice obtuz-sterile, care – luate împreună - implică o galerie aproape infinită de personaje episodice, din maitoate mediile sociale, multe cu numele lor adevărate și – fără excepție - cu modele recognoscibile în realitatea vremii. (Alexandru Vaida-Voevod, colegul de parlament budapestan al autorului, susține, într-un jurnal de lectură, că ”nu este un singur personaj în întreaga operă care să nu redea o figură reală, caracteristică ardeleană”.)Astfel încât, ceea ce spunea G. Ibrăileanu despre romanele lui Tolstoi, în care ”intri ca într-o țară”, se reactualizează aici și pentru noi, locuitorii acestei părți  de lume.

Primul plan al narațiunii articulează povestea unei romantice, deși mature, iubiri (dintre protagonist și Adriene Milóth, căsătorită Uzdy),iubire neîmplinită matrimonial, deși piedicile social-concrete dispar pe rând: intransigeta Rósa Abády, mama lui Bálint, moare, soțul satanic al Adrienei înnebunește, apoi moare și el,Klémi, fiica Adrienei, este educată într-o pensiune elvețiană, unde se îmbolnăvește însă de tuberculoză, ceea ce va constitui motivul ultim de refuz, din partea Adrienei, al căsătoriei cu Bálint. Atitudinea acestei femei dă romanului o dimensiune mitico-tragică, ea stând sub semnul seriei Diana-Artemis-Bedis, patroane divine ale iubirii și vieții sălbatice, care cunoaște fertilitatea și maternitatea, dar nu și dragostea și căsătoria; în care virginitatea și maternitatea, paradoxal, coexistă. (Invocarea Dianei se face și explicit, în câteva scene, precum cea a scaldei femeii în vâltoarea unui râu de munte.) Ca și cerboaica contemplată de Bálint, într-o scenă pseudo-vânătorească, Adriene își provoacă mereu partenerul, dar mereu îi scapă și se îndepărtează, dând relației dimensiunea unei idealități intangibile. (Contemporanii lui Miklós Bánffy au identificat-o în persoana contesei clujence Szilvássy Karola, căsătorită Bornemissza, care își primea anual cercul de prieteni artiști din jurul revistei Erdély Helikon, din care făcea parte și autorul, în castelul de la Marosvécs-Brâncovenești MȘ. Un jurnal al Karolei Bornemissza a fost descoperit în podul unui vechi imobil clujean, la sfârșitul anilor ’80, după aproape patru decenii de la moartea, în 1948, a modelului eroinei lui Miklós Bánffy. Jurnalul se află azi în arhiva Bisericii Reformate de pe strada Mihail Kogălniceanu, fostă Farkas utca, cf. lui Lucian Nastasă-Kovacs.)

Spațial, tribulațiile personajelor din acest plan se desfășoară în principal în trei locuri: Dienești (numele fictiv al satului și proprietății familiei autorului de la Bonțida, în echivalarea românizată a numelui maghiarDenestornya, Denes-Dionisie fiind întâiul strămoș transilvănean al familiei), Cluj și Budapesta; dar se întinde în mai tot spațiul transilvan (Târgu Mureș, Ciuc, Gherla, Reghin, Huedin, fictiva Lelința etc.), dar și în exteriorul acestuia, spre Abbazia, Monte Carlo, Veneția și - mai ales – ”Olimpul” Europei centrale de atunci - Viena (din perspectiva căreia Ardealul nu e doar ”o provincie de rang inferior”, un fel de colonie, ci și un loc îndepărtat și sălbatic, receptat conform unei grile semidocte foarte asemănătoare celei actuale, ce formează spațiul pseudo-mitului Dracula).

................

Al doilea plan narativ urmărește iubirea, decăderea și moartea contelui Lászlo Gyeröffy, vărul protagonistului Bálint Abády, orfan de ambii părinți. (Mama, care-l abandonase, va reapărea la sfârșit doar pentru a-l însoți spre mormânt.) La început student sârguincios și compozitor talentat,Lászlo Gyeröffy va fi smuls din cămăruța-i simplă de student de către caruselul năucitor al petrecerilor protipendadei, devenind curând”prim-dansator” al sindrofiilor budapestane (și virtuală victimă rasată acelui Moloch, pe care-l întruchipa în modernitatea începutului de secol XX ”lumea bună”, nobilimea imperială). Inițial logodnic (deși neacceptat de familie) al frumoasei și bogatei sale verișoarei Klara Kollonich, o va pierde simultan cu miza pe un cal necâștigător (cu numărul 9) la curse (scenă de mare încărcătură simbolică, devenită ulterior obsesie pentru personaj); dar,concret,pentru că nu-și respectă promisiunea pe care i-o făcuse fetei de a renunța la jocul de cărți de la cazinou. Urmează, pentru el, tot mai adânca înșurubare în jocul de noroc, pătimaș și periculos (și aici povestea sa capătă accente dostoievskiene), în relația adulterină cu frumoasa Fanny Berédy,paralel cu pierderea progresivă nu doar a averii, ci și a demnității (pentru care luptă, totuși, cu disperare, respingând șansa ajutorului din partea mai multor femei, care-l iubesc și-i întind câte o mână, ajutorul lor fiind receptat ca o degradantă întreținere); și în final, chiar a sănătății (se îmbolnăvește de tuberculoză) și a vieții, murind în sărăcie și umilință (bea și fură găini de pe fostul lui domeniu, uzurpat de Kristòf Ázbej, un arendaș abil și cinic), plâns fiind cu adevărat doar de evreica adolescentă Regine Bischitz, ultima lui admiratoare.

Destinul acestui personaj-victimă condensează și precipită destinul lumii-călău, care-l absoarbe și-l mistuie, precum punicul Moloch, dar îl și urmează, la proporții amplificate, de cataclism istoric. Este personajul cel mai complex, care justifică titlul semnificativ pe care Marta Petreu îl dă cuvântului său ce deschide trilogia: Unde a pierit frumusețea.

Un fel de oglindă deformatoare a lui Lászlo Gyeröffy, de care jucătorul cu suflet de artist se ferește, ocolind-o – practic - cu prețul a înseși vieții sale, este locotenentul major Egon Wickwitz, poreclit în secret Vițică, militar care – plin de datorii – încearcă să se redreseze ca escroc sentimental. Una dintre victimele sale este Judith Milóth, sora mai mică a Adrienei, adevărată replică transilvană a Natașei Rostova, mai ales într-una din scene, în care era pe punctul de a fugi și a se căsători în taină cu vânătorul de zestre. Spre deosebire de posibilul ei model rus, Judith Milóth nu se va mai reechilibra sufletește după această teribilă experiență.

Un al treilea plan, nu atât ”narativ”, cât eseistico-politic (dar mai ”aplicat” și mai realist decât cel din Muntele vrăjit, al lui Thomas Mann) este cel al tribulațiilor protagonistului,Bálint Abády, ca persoană publică, atât în parlamentul de la Budapesta, cât și în satele de pe propriul domeniu (în crearea unor cooperative de credit și de producție) sau în întinsele sale domenii împădurite din Apuseni, unde moții sunt înșelați și spoliați la sânge tocmai de conaționalii protagonistului. Dar, pentru Bálint Abády, rapacitatea, ca și dreptatea, nu au coloratură etnică și e clar pentru orice cititor că nu există urmă de xenofobie în niciuna din paginile scrise de Miklós Bánffy. Deși nu poate concepe viitorul decât ca viitor al imperiului, maghiarizarea forțată, prin legea învățământului primar a lui Appony din 1907, i se pare o absurditate, iar strategia obstrucționistă a contelui ceh Jan Slawata, pusă exclusiv în slujba acumulării de capital politic de către prințul moștenitor, Franz Ferdinand – un ”cinism neînduplecat”.

De altfel, este exasperat de lipsa de imaginație și perspectivă a politicienilor maghiari care

- aproape fără excepție – trăiau cu convingerea că cuvântul lor nu se auzea decât în țară. Aceasta era concepția lor fundamentală. Nimeni nu se gândea că declarațiile sau faptele lor aveau ecouri și în străinătate. (…) Nu se gândeau sau uitaseră de lumea înconjurătoare și priveau totul numai prin prisma patimilor ideologice interne sau în hățișul subtilităților juridice de neînțeles pentru cei de alte naționalități(III, p. 203).

Ba mai mult, triumfalismul maghiar (evident mai ales în contextul sărbătoririi ”mileniului”) îi stârnește sarcasmul, care ia accente caragialiene, mai ales când ”se aprinde sângele de ungur” al câte unui minuscul personaj (simetric, în raport cu ”românii verzi” ai lui Caragiale). De altfel, protagonistul are o confruntare cu un astfel de ”român verde” (Coriolan Timbuș, victimă a tuberculozei, dar mai ales a urii și îndoctrinării), care se arată uimit și suspicios în raport cu setea de dreptate a protagonistului:

Orice aș spune, trebuie să recunosc că dumneata vrei să ajuți de ani de zile neamul meu. Te urmăresc deja de mult. De ce o faci? Ce planuri ascunse ai? Vrei să ne amăgești în felul acesta? (III, p. 230).

În problema reconcilierii româno-maghiare, Miklós Bánffy pare a reitera, prin alter ego-ul său, Bálint Abády, poziția lui Bălcescu, ca mediator între Lajos Kossuth și Avram Iancu:

Nu e ușor să repari greșelile care au fost făcute de-a lungul timpului, când s-a acumulat multă ură de ambele părți. Dar trebuie să trecem peste toate acestea. Trebuie! (…) reconcilierea e o necesitate istorică, și (…) aceste două neamuri, fără înrudiri slave sau germane în acest colț al Europei, dacă nu vor să fie cotropite de cele două imperii care le străjuiesc de o parte și de alta, trebuie să fie unite. Este singura noastră șansă de supraviețuire! (III, p. 232)

Trilogia transilvană e romanul unui fin de siécle, a unei lumi în agonie, care – orbită de lux intim, fast social și intoleranță politică - se îndreaptă inconștient spre propria-i pieire. Iar dincolo de implicațiile politice și ideologice (uneori mai greu digerabile), e multă frumusețe crespusculară și multă nostalgie implicită în Trilogia transilvană a lui Miklós Bánffy. Adică multă frumusețe literar-artistică (anticipată tematic prin povestea lui Lászlo Gyeröffy). Frumuseța care izbucnește explicit în final (precum celebrul cor uman din Simfonia a IX-a) în scena morții contesei Rosa Abády, mama protagonistului, care:

Voia să rămână o doamnă, să trăiască cu capul sus, să rămână până la capăt ceea ce fusese o viață întreagă: o mică regină, înveșmântată în propriul ei orgoliu ca într-o hlamidă de hermină (III, p. 217).

Și va muri în frumusețe (” – Uite ce frumusețe… ce frumos… e… totul!”), în timpul unei ultime vizite a hergheliei, înconjurată de caii iubiți întreaga viață:

Se desprinse din mijlocul lor o iapă bătrână care porni la pas spre doamna Abády. O urmă încă una, apoi încă una, până ce întreaga herghelie o recunoscu pe vechea lor stăpână. Toți caii se postară în jurul contesei, îmboldind-o cu boturile lor umede , căutând delicatesa cu care-i obișnuise. (…) Doamna Abády râdea bucuroasă ca un copil. (…) Nu conteni să-i dezmierde până ce închise ochii, se prăbuși între perne și suspină doar atât: ”- Vai, cât sînt de fericită…” Rămase nemișcată, cu capul căzut într-o parte. (III, p. 240-241)

            Este, din nou, o scenă simbolică și premonitorie, căci se petrece la puțin timp înainte de atentatul de la Sarajevo și declanșarea Primului Război Mondial. Mama protagonistului condensează soarta lumii în care a trăit, soarta imperiului, care generează frumusețe în măsura în care moare.

De altfel, privind retrospectiv, frumusețea este o ”temă” a romanului. Ar trebui să ne amintim că protagonistul, Bálint Abády, nu este obsedat doar  de frumusețea Adrienei Milóth-Uzdy, doar de frumusețea castelului și a parcului de la Dienești, doar de frumusețea pădurilor din zona Călata-Beliș, de frumusețea lumii în general (există descrieri excepționale pentru care nu am mai găsit aici răgazul și spațiul suficient), ci este preocupat de conceptul însuși al frumuseții, de rostul și funcționalitatea acesteia. Două-trei scene ni-l prezintă scriind la un roman cu titlul Frumusețea ca acțiune, formulare în care am putea vedea absorbția în oglinda ficțiunii a Trilogiei înseși; o oglindă, care, în tradiția romantică, restituie totdeauna imaginea lumii în idee.

Opera lui Miklós Bánffy ambiționează, așadar (ca orice operă artistică conștientă de valoarea și menirea sa) să facă din frumusețe un agent al devenirii lumii. Acolo unde ideologia și politica nu reușește, e chemată frumusețea să eternizeze unul din chipurile fatal trecătoare ale lumii.