Părintele Radu Liviu Roșu: Factorii din spatele obsesiei

Dragi cititori, vom vorbi în acest articol despre doi factori care adeseori distorsionează adevărata realitate într-o relație de codependență și obturează foarte mult găsirea de soluții la anumite probleme de bună conviețuire.  Dorul de casă este unul dintre factori.

În 1960, Sheila Burnford a publicat povestirea cu animale ”Incredibila Călătorie”. Deşi e vorba de o ficţiune, a pornit de la întâmplări reale. Doi câini şi o pisică, daţi în grijă departe de casă, în timp ce familia era plecată într-o vacanţă prelungită, au simţit nevoia covârşitoare să se întoarcă acasă.

Dorul de casă îi poartă spre vest de-a lungul a cinci sute de kilometri, prin pustiurile nemărginite ale Canadei. Lipsa de confort, pericolele, nenorocirile, nimic nu-i opreşte din drum. Trebuie să ajungă acasă cu orice preţ.

Mulţi ani după ce puii de somon coboară pe firul râurilor unde s-au născut ca să ajungă în ocean, chemarea locurilor de origine îi aduce înapoi, în aceleaşi ape, în acelaşi pârâu. Acolo unde s-a născut, pe acelaşi mal, somonul îşi depune icrele şi moare.

Oamenii dau din cap cu uimire când li se vorbeşte despre misteriosul instinct care le poartă mereu spre casă pe păsări şi animale, uitând că şi fiinţa umană rătăcitoare posedă acest instinct, manifestat însă sub alte forme.

La om, instinctul care-l ajută să-şi găsească drumul spre casă nu are legătură cu geografia. El funcţionează exclusiv în interiorul spaţiilor nemărginite ale minţii noastre. Nu este vorba de căutarea în spaţiul fizic a locului naşterii şi copilăriei noastre, ci, mai degrabă, de dorinţa de a-l reconstrui în viaţa noastră de acum.

Thomas Wolfe, supranumit ”cel mai faimos scriitor din Carolina de Nord” a spus: ”Nu te poţi întoarce acasă.“ Nici nu trebuie. Noi ne aducem casa în prezent. Cu toţii avem o nevoie fundamentală de a recrea contextul familial originar, circumstanţele cunoscute, chiar dacă ele se dovedesc a fi dureroase şi devastatoare. Acesta este unul dintre cele mai tulburătoare lucruri pe care trebuie să-l înţeleagă persoana codependentă.

O trăsătură caracteristica persoanelor codependente este încărcătura excesivă de sentimente de culpabilitate şi elemente de gândire magică. Aceşti doi factori (printre alţii) joacă un rol important pentru perpetuarea ideii de familie, formată în contextul familial originar, deoarece persoanele codependente simt nevoia covârşitoare de a reitera trecutul, în mult mai mare măsură decât oamenii obişnuiţi.

Se spune că doar 20% din deciziile noastre sunt luate cu ajutorul părţii raţionale, conştiente a psihicului nostru. Restul au rădăcini mult mai adânci. Iar zonele profunde ale psihicului persoanelor codependente au fost deformate asemeni copacului lovit de trăsnet.

 Un alt factor de o importanță majoră este Gândirea magică, care poate fi numită şi nevoia de a crea universuri compensatorii şi se înţelege uşor prin exemple.

Ca să fie mult mai relevant, vom expune un exemplu real petrecut într-o clinică de renume din Statele Unite. Este cazul unei persoane, ai cărei părinţi erau alcoolici. Fratele ei, cu doi ani mai mare, a ţinut familia să nu se destrame. Acea persoană nu voia decât să plece. A avut rezultate bune la şcoală, a făcut doi ani într-unul, a absolvit cu un an mai repede şi s-a înscris la o şcoală de asistente medicale, unde a devenit cea mai bună studentă.

După doi ani de cursuri în cadrul programului de patru ani al unui spital renumit, a ajuns pacientă a unei clinici de tratament pentru probleme de codependență și nu numai. Şedea încremenită pe un scaun de lângă pat. Obosită. Foarte obosită. Îşi legase strins părul castaniu într-o coadă la spate, astfel că faţa îi părea şi mai trasă. Avea cam 1,57, mâini lungi, graţioase şi ochi pătrunzători. Şi circa 45 de kilograme. ”Domnule doctor Minirth,“ începu ea, ”Nu cred că am ce căuta aici. Trebuie să ştiţi asta de la bun început.“ ”Mă bucur că eşti sinceră. Sinceritatea ne pune de la început pe calea cea bună.“ Frank se aşeză în colţul camerei, la o distanţă bună de ea. ”Cum te simţi?“ Privirea pătrunzătoare poposi o clipă asupra lui ca apoi să lunece mai departe. ”Vreţi într-adevăr să ştiţi?“ ”Te rog.“

”În patru zile m-am îngrăşat cam două kilograme. Dacă îndrumătoarea mea de la şcoala de asistente n-ar fi insistat să vin, n-aş mai fi aici.“ ”Cântăreai 43 de kilograme când te-ai internat. Cam cât mai aveai până la greutatea ideală?“ ”Eram destul de aproape. Ideal ar fi fost să mai slăbesc cinci, şi nu mai aveam aşa mult.“ Zâmbi cu tristeţe. ”Se spune că ultimele kilograme sunt cel mai greu de dat jos.“ ”Cu siguranţă că la şcoala de asistente ai învăţat despre anorexie.“

Privirea ei încremeni şi ochii i se însufleţiseră brusc. ”Sigur că ştiu ce-i anorexia,“ pufni ea. „Îndrumătoarea mea greşeşte, nu-i vorba de asta, în cazul meu. Eu îmi controlez greutatea. Vreau să mă menţin în formă. Ăsta-i bun-simţ, nu boală. N-are dreptate.“ Dădu din umeri. ”Dar până îmi faceţi toate analizele alea şi-i spuneţi că n-are dreptate, eu rămân închisă aici.“

”Ne-a telefonat ieri. Ţi-a lăudat mult puterea de muncă. Te admiră pentru altruismul tău, spune că eşti gata oricând să-i ajuţi pe alţii.“ ”Da, cred că aşa-i.“ Frank o privi în tăcere o secundă. ”Louise? De ce vrei să te faci asistentă medicală? Zău, de ce?“

Ochii ei îşi pierdură din nou strălucirea. Privi ţintă pentru o clipă, apoi plecă ochii. Înclină uşor capul. ”Ca să scap de acasă. Adica de mama şi tata. Beţivi înrăiţi. Tata şi-a pierdut slujba cu două luni înainte ca eu să termin şcoala şi mama n-a lucrat niciodată. N-aveam nici un ban. E greu să rezişti la programul Spitalului St. Joseph, dar, odată ce te-ai înscris, îţi asigură cazarea, mesele şi o bursă. A fost singura posibilitate de a-mi continua studiile, altfel n-aş mai fi avut decât să mă înrolez în armată. M-am gândit că m-ar putea duce departe mai repede.“

”Părinţii tăi trebuie să fíe foarte mândri de tine.“ ”Tata, da. Mama-i supărată. Crede că ar fi trebuit să rămân acasă şi să urmez facultatea acolo.“ ”Te deranjează că e supărată?“ ”Tot ce-am făcut vreodată o enerva. Vrea să stau acasă ca să-i ţin gospodăria, ăsta-i adevărul. Cred că atunci când voi ajunge asistentă, voi câştiga destui bani ca să-i angajez o menajeră. Aşa o să fie totul făcut ca lumea. Când eram în liceu, n-am prea reuşit să mă descurc cu toate treburile casei şi cu şcoala pe deasupra.“

”Ai avut ceva activităţi extraşcolare?“ ”Nu. Tata zicea că ar trebui să joc baschet, dar 1,70 nu înseamnă cine ştie ce înălţime în zilele noastre.“ Se aplecă înainte şi buzele ei palide se strânseră într-o linie subţire. Respiră adânc. ”Ştiţi… tata bea din cauza mamei. Mi-a spus-o el. Dacă n-ar fi fost ea, el ar fi fost un om foarte drăguţ.“

Ne putem da seama deja care era cauza copilăriei pierdute a lui Louise: ambii părinţi alcoolici, deci niciodată lângă ea când avea nevoie; prezumtivă victimă a unui incest emoţional, întrucât şi-a asumat un rol care-i depăşea vârsta; mesajul negativ emis constant de mama ei. Prost hrănit, copilul din Louise n-avusese niciodată şansa să crească. Rezervorul de iubire era gol.

Dar cum se raportează copilul la lume? Să luăm un nou-născut, pe deplin autocentrat. Mi-e foame. Nu mă simt bine. Vreau. Am nevoie. Plâng. Vine mâncarea. Vine căldura. Vine tot ce-mi trebuie. Am cerut şi mi s-a dat. Eu am făcut să vină mâncarea şi tot ce am nevoie. Aşa e firesc. Dumnezeu S-a referit El Însuşi la iubirea de sine când a spus: ”Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi.“

Lumea copilului se dilată neîncetat, orizonturile lui se lărgesc pe măsură ce creşte. Şi, oricât de altruişti am deveni, o părticică din noi vrea ca lumea sa se învârtă mereu si mereu în jurul nostru, aşa cum părea să o facă odinioară.

Când Galileo s-a opus celor ce susţineau că Pământul se află în centrul universului, conflictul viza mult mai mult decât poziţia stelelor si planetelor: Eu şi, prin extensie, întreaga omenire, mă aflu în centrul tuturor lucrurilor. Avem ideea aceasta în sânge.

Elementele gândirii magice se întâlnesc şi după prima copilărie. Chiar şi atunci când copilul înţelege că lumea depăşeşte cu mult limitele a ceea ce el cunoaşte, concentrarea asupra propriei persoane rămâne. Pentru copil, cum se întâmplă şi în anumite culturi contemporane, lumea există literalmente în mintea celui care o contemplă – elementele realităţii înconjurătoare sunt percepute ca semnificative numai în măsura în care ele îl afectează pe copil. Conform aceleiaşi logici, copilul însuşi poate influenţa lumea înconjurătoare şi, dacă nu reuşeşte să schimbe ceea ce trebuie schimbat, înseamnă că, într-un fel, el e de vină.

Nu numai zânele au baghete magice. Copilul gândeşte: ”Dacă fac asta şi asta, se întâmplă aşa şi aşa. Dacă sunt perfect, mami mă iubeşte. Dacă fac totul bine, tati mă ia în seamă.“ Un copil nu poate ghici că mami şi tati au şi ei problemele lor, care izvorăsc din surse pe care el nu le poate bănui.

Unica legătură afectivă a copilului este cu părinţii; logic, singura legătură afectivă a lor are de-a face cu el. Pentru copil, tot ce simte mami şi tati este neapărat din cauza lui. ”Dacă mami e nefericită, eu sunt de vină.“, ”Dacă nu i-aş fi o povară, tati n-ar bea aşa mult.“ ”Dacă fac X, atunci se întâmplă Y“. Gândire magică. Gândire codependentă. Fals determinism.

Desigur că în realitate copilul are prea puţin control asupra a ceea ce se întâmplă în jurul lui. De obicei, nici măcar câinele familiei nu ascultă de un copil de cinci ani. Singura lui speranţă de a controla situaţia se află în lumea imaginară, de unde poate împlini dorinţa primordială de a transforma visul în ”realitate“.

Părinţii vor să divorţeze şi copilul îşi spune: ”Dacă m-aş putea purta cum trebuie, asta nu s-ar întâmplă“. Tata este obsedat de muncă şi micuţul îşi imaginează: ”Dacă ar fi mai plăcut să stai cu mine, tati ar sta acasă“. Gândirea magică e copilăroasă şi adevăraţii ei maeştri sunt copilaşii. Tot aşa sunt şi copiii fără copilărie, chiar şi atunci când devin adulţi.

Majoritatea actriţelor sunt frumoase şi subţiri. Toate revistele şi prezentările de modă ne arată manechine subţiri. Majoritatea hainelor sunt concepute de creatorii de modele pentru persoane subţiri. ”Siluetă! Jos grăsimea!“, strigă cultura noastră.

În coridoarele întunecate ale minţii Louisei se ascunde obsesia: ”Dacă ajung să fiu destul de slabă, voi fi fericită şi toţi mă vor iubi.“ Şi: ”Ştiu că pot schimba trecutul dacă mă străduiesc mult.“ Una din ideile fixe: ”În sfirşit, mama va găsi ceva să-i placă la mine dacă cumva, nu ştiu cum, voi deveni mai demnă de a fi iubită şi voi avea mai mult succes.“

Şi, cel mai oribil şi mai primejdios gând: ”Personalitatea şi fericirea tatălui meu au fost modelate de ceilalţi; deci, şi în cazul meu e la fel.“ Gândire magică, întreaga viaţă a Louisei este sufocată de ea. Gândirea magică aduce după sine sentimentul de culpabilitate. Vinovăţia şi gândirea magică se hrănesc una din cealaltă.

Sentimentul responsabilităţii pentru ceea ce se întâmplă („dacă fac lucrurile exact cum trebuie, pot interveni magic pentru ca această situaţie neplăcută să aibă un sfârşit fericit.“) are un revers extrem de neplăcut: ”Dacă nu iese totul bine, înseamnă că e vina mea că nu m-am străduit destul.“ Deci, ce se întâmplă? Oricât de mult s-ar strădui, situaţia neplăcută se sfârşeşte tot rău. Părinţii divorţează. În ciuda celor mai mari eforturi depuse de copil, tatăl obsedat de muncă nu stă acasă. Când magia copilului eşuează, sentimentul vinovăţiei îi ia locul. ”Dacă aş fi încercat mai mult, totul s-ar fi sfârşit cu bine. Am eşuat.“ ”Din cauza mea se ceartă mama şi tata. Pot să dovedesc – îi aud vorbind despre mine. E numai vina mea.“

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!