Nadia Urian: Când porțile-s deschise…

De multe ori, Vlad i-a auzit pe mami și pe tati  spunând că va fi o zi când porțile școlilor se vor deschide și îl vor duce și pe el, să vadă unde va învăța, din toamnă.

Își adună de cu seară, toate mașinutele  în cutie, își eliberează masa de culori și acuarele, dar lasă acolo doar jucăriile frațiorului mai mic care acum învață să rostească primele cuvinte:

-Ci eu meg a gădi, Nana!

-Unde mergi, mă? Tu, la grădi? Ce faci cu pampersul? Dar cu bibi? Dă-l jos, din gură, ești copil mare! Râd copiii, de tine!

-Meg a gădi!

-Bine, dragul lui Nana! Dar tu, Vlad? Ce faci? Mergi la școală, mâine, cu tati și cu mami?

-Daaa, mă duuuc, abia aștept…

A doua zi, la prima strigare, Vlad se ridică din pat, militărește, se îmbracă, mănâncă și așteaptă la ușă, să plece spre școală. Auzise multe despre asta, la grădi!

Mai ales când doamna educatoare pe care o strigau- Elena, îi spunea că o sa fie cel mai cuminte copil și la școală.

-Nu ete voie, asa a spus Elena! așa răspundea-deși nu vorbea încă corect- atunci când complotau copiii din jur și îl chemau și pe el să urce treptele clădirii, exact ceea ce nu aveau voie să facă, în lipsa educatoarei.

Elena îl găsea singur, așteptând-o pe scăunel, în timp ce toți ceilalți se întorceau grabiți… Pe el, doar pe el, Elena îl mângâia blând.

Nici pe mami nu voia să o supere, de aceea își păstra toate lucrurile în ordine și le punea la locul lor, în sertărel, acasă. După el, rămâneau mici și lucrușoarele, dar în stare aproape perfectă.

-Se supără mami pe mine! A zis ca trebuie să fiu de încredere, Nana!

-Cum, măi, de încredere? Nu înțeleg!

-Păi, mami are încredere în mine că sunt cuminte. Uite, voi fi școlar!

-Bine, bine, dar cu ssss-ul ăsta, ce o să faci, Vlad?

-Păi, uite, îl corectez. Și când vorbesc cu tine, vezi, când pictăm amândoi, și când sunt cu mami sau cu tati… Acum o să vină Cristina, logopeda, să facem exerciții de rostire. Când se întoarce, e plecată în concediu… A plâns după mine și m-a îmbrățișat. Eu zic s , dar trebuie ș.

--Ești gata, Vlad? întreabă tata, luându-l de mânuță. Ia, fă-i semn frațiorului, ca deja a început să plângă după tine. Vrea la gădi.

Într-o zi l-a dus și pe el tati, l-a lăsat să urce singur scările, să intre în sala unde frățiorul lui stătea în semicerc, pe covor, în sala de grupă.

S-a așezat și micuțul lângă el, ca și cum era ,,de-al casei’’.

-Tu, de unde ai venit, pui mic? a întrebat Elena.

-E al meu, răspunde tatăl, din căpătura ușii.

Cine a putut să-l mai ia de acolo pe piticul  grădinar? Cu lacrimi și plâns mult, a reușit.

Azi, ce surprize vor avea, oare?

Tati uită de întrebări, uită de răspunsuri, în momentul în care intră pe coridoarele școlii unde va învăța Vlad. Culmea, cu atâta emoție, cum n-ar fi crezut vreodată! Ca și atunci când au văzut lista cu primul lor copil școlar. Parcă ieri  acesta era mic…

Ușile claselor se deschid. Părinții și copiii vizitează fiecare sală. Privesc planșele, admiră fiecare încăpere, ascultă prezentările făcute de către doamnele învățătoare ce vor prelua clasele întâi. Sunt vreo opt aici, la parterul școlii.

Cu toții analizează, trag concluzii, aleg.

Deodată, tati observă că Vlad a dispărut. A rămas în urmă.

 Îl caută în sala din care tocmai au ieșit. Vlad privea mirat spre perete, pătruns de ceva…O planșă? Un desen?

-Hai, Vlad! Ne-am speriat ca te-am pierdut! Unde ai rămas?

Doamna învățătoare îl vede.

-Te cheama Vlad? Vei fi școlar? Îți place la școala?

Copilul  dă din cap afirmativ, se trage un pas înapoi, apoi își dă drumul la guriță, așa cum face de obicei:

-Da, îmi place! Aici este sala albinuțelor, nu a copiilor?

-Cum… Vlad, de ce zici asta? întreabă tatăl, surprins.

-Are dreptate copilul! spune doamna învățătoare.

Spune-mi, Vlad de unde ai dedus asta?

-Păi, iată, peste tot, pe ușă, pe planșe, peste tot sunt numai albinuțe.

-Bravooo, copile, eu nu am observat asta! zice tatăl.

-Și…îți place această sală? De ce? întreabă doamna învățătoare.

-Pentru că albinuțele pot să zboare, să se așeze pe floricelele din mâna mea, să culeagă nectar. Ne-a spus Elena, la grădi…

-Ce flori ai tu, acolo? întreabă doamna.

Copilul întinde buchețelul de păpădii, culese din curtea școlii.

-Cui vrei să i le oferi?

-Astea sunt pentru mami a mea, dar când vin la școală, îți aduc și ție, un buchet.

Doamna învățătoare îl îmbrățișează strâns.

Tatăl rămâne fără replică, stingher puțin, dar și mirat.

Când a cules copilul buchetul de păpădii pe care îl ținea strâns, între degetelele-i mici? Ce legătură a făcut el între albinuțele de pe perete și florile pe care acuma le duce mamei lui?

În prima zi de școală, tatăl a reușit să afle răspunsul.

În curtea școlii, printre atâta lume adunată, Vlad a avut o singură dorință:

-Mami, te rog, ține-mă în brațe, puțin!