Nadia Urian Linul: Suflețelul

Forfotă. Aglomerație în magazine, pe străzi, în parcările din fața centrelor comerciale din micile sau marile orașe.
Printre mașinile parcate mai străbate câte un pui de om, îmbrăcat modest, uneori cu fața murdară, unsă cu ketchup de la feliile de pizza cumpărate sau primite de la cei sosiți.
Cui nu îi este milă de un suflețel care cere un leu pentru un covrig, în prag de sărbători? Oricât de grăbit ai fi, te oprești și îndeplinești rugămintea copilului. Fără să pui întrebări de niciun fel.
-Dai, tantiii, un leu, să-mi cumpăr un covrig? N-am mancat, mi-i foameee! Să ai sănătate, tantiiii…!
Copilul cere pentru că știe că totdeauna primește de la doamna aceea tânără, cu copilul de mână. Și nu puțin… Știe că dânsa locuiește pe aproape, de vreme ce cumpără des de la magazinul acela. Și el, tot în zonă stă, dar mai precis, de acolo cerșește.
De data aceasta, doamna nu-i dă nimic. Copilul nu înțelege, așa cum nici Deiu, copilul dânsei nu înțelege. Pășește, tras de mână, mai mult, căci nu vrea să se îndepărteze de cel flămând.
-Mami, ai auzit, copilul a zis că vlea mâncaleeee...
Si a mai zis țeva, mamiii…
-Da, puiuțule, a zis că îi trebuie să cumpere un pampers pentru frațior. O să mergem, să cumpărăm amândoi pentru că mami nu are bani în portofel, doar pe card, de aceea nu i-am dat.
-Ce-i acela ,,cald'', mami?
-Uite, acesta este cardul. Dacă îl dăm la casă, e ca și cum am da bani.
Mergem înapoi în magazin, cumpărăm și-i dăm băiatului. Uite, îi spunem, să ne aștepte!
Deiu înțelege, este fericit. Fața i se luminează și pășește grăbit. Obrajorii lui…se înroșesc de emoție.
Mami a lui cumpără și covrigi, și dulciuri, și un pachet mare de pampers-uri pentru frățiorul celui flămând.
N-au fost deloc ieftine, dar amândoi nu se gândeau decât la fetița cu chibriturile din povestea citită aseară. O vedeau în copilul de afară, în Ajun de Crăciun, cerșind printre mașinile parcate.
Se apropie de el. Copilul îi recunoaște și vine în fugă. Lui Deiu, fața i se luminează de emoția frumoasă și bună. Mama lui simțea la fel. Se bucura că a putut rezolva în felul acesta, situația. Era Crăciunul pentru toți!
Culmea, fața copilului flămând nu părea luminată. Ținea acum în brațe o sacoșă mare, cu multe bunătăți pentru el, dar și un pachet mare de scutece pampers pentru frățiorul de acasă.
-Uite, astea-s pentru tine și pentru frățiorul tău, de la Deiu! Poți să i le duci mamei tale!
Copilul ia sacoșa, aruncă o privire destul de plictisită, făra niciun pic de zâmbet și răspunde sec:
-Nu, nu de astea folosește fratele meu! Nu-s bune!
-Cum nu-s bune? Sunt cele mai de calitate, cele mai scumpe! Vezi ce scrie pe ele, cât au costat?
Copilul se întoarce grăbit și peste umăr, aruncă un răspuns plictisit, înainte de a se îndrepta grăbit înspre cealaltă mașină parcată:
-Astea îl irită! Pampersurile…
Doamna rămâne fără glas. Să rădă? Nu-i venea să creadă…copilul a mințit, nu vrea pampers, copilul vrea doar bani. El știa pentru ce…Nu era flămând, pampersurile nu-i trebuiau, cum poate, nici fratele mic nu exista. Cum să-i explice asta, mămica, lui Deiu?
-Uite, puiule, copilul acesta nu știe ce este bun și ce nu!
-Bine, mami, dal nu a zis,,MUȚUMEC!’’asa cum tlebuie ță spui când plimești țeva!
-Poate a zis, măi Dei! Poate nu am auzit noi, de atâta zgomot! Oricum, trebuie să fim buni și miloși! Ai văzut ce s-a întâmplat, cu fetița din povestea de aseară…
-Da, mami, am văzut. A mulit de flig. Dal acum, niți copilului nu îi mai ete foame!
În momentul acela, mama își amintește…Da…cum putea să uite?
În urmă cu un an, au mers să ia masa în restaurant.
Deiu era mai mic, încăpea în scaunul de copil, cel cu înălțător. Părinții au comandat meniul pentru ei și pentru Deiu, separat. El este un copil sănătos care a învățat să mănânce singur, după ce mami îi taie bucățele de cărniță mici, ca să nu se înece. Știe să mănânce frumos și se comportă la masă, ca un copil educat.
După ce aruncă o privire mulțumită spre farfurie, ca un cunoscător al locului și al preparatelor, începe să mănânce cu poftă. Îi place tare mult ce i-a comandat mami! Nu apucă să-și înghită două îmbucături, căci lângă masa lor se oprește o tânără femeie, cu o boccea legată în spate, încălțată cu niște șlapi murdari, desperecheați și care purta pe brațe un copil desculț, destul de dezbrăcat, care trăgea cu sete dintr-o suzetă uzată.
-Dă-mi și mie, domnuuu, să-mi cumpăr ceva de mâncare, că ți-a fi pomană! Zicând, întinde mâna, spre tatăl lui Dei, care își caută portofelul pentru a-l da femeii banii.
În acea clipă, Deiu se oprește din mâncat, își ia farfuria din față și i-o întinde femeii. Farfuria era plină, așa cum i-o adusese ospătarul.
Tatăl tresare, zâmbește fericit, iar femeia rămâne ,,blocată’’ pentru o clipă, neștiind cum să reacționeze. Să ia, să nu ia? Deiu îl privește pe cel mic,din brațele femeii, nu își poate lua ochii de la el, nu spune niciun cuvânt din cele puține pe care le vorbea atunci.
Tatal înțelege reacția femeii și dă din cap, aprobator.
-Ia, ia, te rog și mănâncă! Ia, dacă ți-a dat copilul!
Femeia își ia farfuria, se așază la o masă și mănâncă.
Tatal își privește fericit copilul. Cum poți să nu-l îmbrățișezi pe Dei? Cum poți să nu-i iei fața aceea rotundă, în mâini și să nu i-o săruți? Și ochișorii, și mânuțele…
Tatăl nu-i cere explicații și nici nu i le dă. Copilul abia începuse să vorbească. Dar nu cuvintele trebuie rostite!
Emoția, gestul, mila lui…a unui copil atât de mic!
Suflețelul lui trebuie să vorbească!
Acum, anul acesta, ar spune altceva, mai complet, arătând înspre copilul din brațele femeii: tati, copilului îi este foame!
Iar tatăl merge la masa femeii și pune în buzunarul copilului niște bani. Deiu nu înțelege prea multe, dar pricepe ceva…