Părintele Radu Liviu Roșu: Revenirile obsedante

Dragi cititori, revenim în acest articol cu un aspect foarte important legat de persoanele codependente și anume revenirile obsedante. Revenirea din nou și din nou și din nou asupra unor aspecte ale vieții, crezând că acolo este rezolvarea problemelor, nu se întâmplă altceva decât să blocheze persoana respectivă din urcușul duhovnicesc, de la reconstrucția relațiilor sociale, crescând astfel dorința și mai mare de a controla tot ce există în jurul ei.

Pornind de la aceste premize, alăturăm nevoia înnăscută de a recrea mediul familial originar gândirii magice şi falsei vinovăţii care de asemenea sunt manifestări specifice persoanelor codependente. Dacă situaţia în familia în care s-a născut a fost plină de suferinţă (chiar dacă copilul nu şi-o aminteşte ca atare), durerea originară trebuie retrăită din mai multe motive.

Primul motiv: Dacă evenimentele pot fi retrăite, readuse la viaţă, de data aceasta pot rezolva situaţia. Pot vindeca durerea. Ştiu că pot! Gândire magică.

Persoana codependentă simte o puternică nevoie de a merge înapoi în timp şi a îndrepta greşelile. Cu toţii facem acest lucru într-o oarecare măsură, atât când este vorba de lucruri materiale cât şi de legături sociale. ”Dacă aş putea din nou…“ este ceva foarte obişnuit. În sine, un lucru bun. Învăţăm din greşelile noastre şi reparăm ce se poate repara.

Dar persoanele codependente, ca de obicei, împing acest lucru la extreme. Ele trebuie să îndrepte lucrurile. Ele trebuie să repare greşeala iniţială, să vindece suferinţa originară.

Al doilea motiv: Pentru că am fost vinovat de acea situaţie iniţială dezastruoasă, trebuie să fiu pedepsit. Suferinţa mi se cuvine.

Asistenţii sociali, inclusiv cei care lucrează în clinici de specialitate, au numeroase ocazii să spună: ”Cauţi necazul cu lumânarea! Te pui voit în situaţii care nu-ţi vor aduce decât suferinţă.“ Ei încearcă să nu spună aceste lucruri cu voce tare; îi lasă pe pacienţi să-şi dea singuri seama de adevărul lor.

Pe lângă dorinţa ascunsă de a ispăşi o vină imaginară, se prea poate ca persoana codependentă să se desprindă cu greu de nenorocirea ei. Simptomul principal al codependenţei este dependenţa, şi codependentul poate fi la fel de bine dependent de suferinţă. N-are importanţă cât de mult suferă, cel puţin e acasă. Situaţia îi e familiară. Se simte bine într-un fel, chiar dacă îl doare.

Al treilea motiv: în cele din urmă, e acea dorinţă de a avea în jur lucruri cunoscute, sigure. Se poate foarte bine ca familia din care provine codependentul să nu-i fi oferit un mediu sigur, confortabil, dar este singurul spaţiu al copilăriei pe care el îl cunoaşte – singura formă de ocrotire pe care a simţit-o vreodată. Chiar mai mult decât adultul normal, persoana codependentă caută refugiul în situaţiile cunoscute.

Adaugă gândirii magice şi sentimentului de vinovăţie acel instinct care îţi întoarce paşii spre casă şi vei începe să înţelegi de ce copiii care provin din familii cu probleme sfârşesc aproape întotdeauna prin a se implica în relaţii dezastruoase.

Dureroasă, îngrozitoare situaţie, chiar imposibil de imaginat, dar pentru persoana codependentă, asta înseamnă acasă. Este o nouă şansă de a îndrepta lucrurile. Este ceea ce meriţi şi ai meritat dintotdeauna.

În acest fel, persoanele codependente ajung, de obicei, să se angajeze exact în genul de relaţii pe care au jurat să nu le accepte niciodată, sau să recreeze contexte menite să reproducă genul respectiv de relaţii. Aceeaşi piesă jucată de nenumărate ori, în mii şi mii de variante .

Nevoia de a recrea contextul familial originar şi, pe cât posibil, de a îndrepta post factum situaţia de atunci este copleşitoare, indescriptibil de puternică la persoanele codependente. Chiar şi atunci când partenerul nu are cu adevărat caracteristicile recurente, el este perceput ca atare pentru a alcătui imaginea dorită. Aceasta este teribila capcană în care cade codependentul: Dacă reuşesc să fiu partenerul ideal, atunci pot să-l fac mai bun şi pe tovarăşul meu de viaţă. Astfel îmi pot împlini acea fantezie din copilărie care spunea că, dacă aş fi un copil perfect, aş putea cumva să îndrept lucrurile din familia mea.

Pentru a-l face pe codependent să gândească, se pune următoarea întrebare: ”De fapt, cu cine te-ai căsătorit – cu mama sau cu tata?“ Când îşi aleg un partener de viaţă, mulţi oameni aleg pe cineva care seamănă într-un fel cu mama sau cu tatăl lor. De obicei, la maturitate, copilul codependent se căsătoreşte cu o persoană care îl ajută într-un fel să recreeze un anumit tip de legătură afectivă cu părintele de sex opus.

Dar poate fi vorba şi despre părintele de acelaşi sex. Un bărbat se poate căsători cu o femeie care îl ajută cumva să recreeze relaţia afectivă din trecut cu tatăl lui.

Acum putem vedea de ce trecutul influenţează în mod decisiv prezentul. Fiecare om este produsul istoriei sale personale. Ca de obicei, persoana codependentă împinge acest lucru dincolo de orice limită.

Avertisment. În sfârşit, am reuşit! L-am ajutat pe tată să se dezbare de băutură. Merge la întâlnirile Alcoolicilor Anonimi şi se simte destul de bine acum ... dar, ce-i asta? Familia lui pare a fi trecut printr-un război. Mama e nervoasă şi la capătul puterilor. Copiii sunt duşmănoşi, suspicioşi, surmenaţi. La şase luni după ce tatăl s-a vindecat, mama nu mai suportă şi pleacă de acasă. N-ar fi trebuit să se sfârşească aşa!

Am dat aici exemplul tatălui alcoolic. Dar la fel de bine poate fi vorba despre mamă. Am vorbit despre alcool, însă poate fi orice alt tip de dependenţă – stupefiante, cheltuieli excesive ori muncă, întreaga gamă. Detaliile contează mai puţin; pe noi ne interesează cauzele şi efectele.

În timpul terapiei se avertizează cuplurile că, primul an în care alcoolicul renunţă la viciul lui, este îngrozitor. La trei-nouă luni după ce tatăl sau alt membru al familiei încetează să mai bea, toată familia se trezeşte asaltată de crize. Euforia atingerii scopului principal – vindecarea tatălui – este umbrită de fricţiunile zilnice.

Dar dacă familia se ţine tare, rămânând unită de-a lungul acelui prim an furtunos, vindecarea va părea miraculoasă. Minunată. Şi iată de ce. În momentul în care specialiştii au identificat şi au început să trateze codependenţa, ei s-au preocupat exclusiv de tată. Dependenţa tatălui de alcool a cauzat codependenţa familiei.

Actualmente, vedem că ea este atât cauză, cât şi efect; ou şi găină în acelaşi timp. Am văzut că mama şi tatăl nu s-au ales unul pe celălalt din întâmplare. De la bun început, mama aduce ca zestre în căsnicie un anumit grad de codependenţa. În subconştient, mama are nevoie de dependenţa tatălui tot aşa cum el are nevoie de băutură. Pentru a complica şi mai mult lucrurile, şi el are nevoie de codependenţa ei. Vindecarea tatălui rupe echilibrul fragil al codependenţelor înlănţuite.

Alcoolul, depresia mamei, aceştia şi alţi factori, reprezintă simptomele care formează primul nivel al reprezentării noastre, al tortului cu patru foi. Dacă dăm deoparte această foaie, se arată vederii cea de-a doua. Relaţiile. Familia nu mai poate da vina numai pe simptome şi nu mai poate fi distrasă de preocupările de suprafaţă. Nu-i de mirare că izbucneşte criza. Acum, membrii familiei trebuie să-şi reconsidere relaţiile dintre ei, să se confrunte direct.

O dată ce relaţiile sunt restabilite, dacă ei se străduiesc cu răbdare şi sârguinţă, urmează vindecarea. O reprezentare adecvată ar fi o pătură făcută din petice. Toate acele rămăşiţe desperecheate, unele rămase din haine vechi, altele tăiate din cârpe, alcătuiesc un adevărat haos. Apoi croitoreasa îşi începe lucrul, adunând bucăţică cu bucăţică, aranjându-le şi punându-le la locul potrivit. Ia naştere un model armonios şi frumos, dar îţi trebuie o groază de timp şi de muncă.

Obsesiile ce revin sunt ciclice. Aceleaşi greşeli se repetă iar şi iar. Aceleaşi lucruri se întâmplă din nou. Într-adevăr, viaţa persoanei codependente evoluează de-a lungul unor cicluri imposibil de controlat, după cum vom vedea în cele ce urmează.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!