Mihai Eminescu și vârstele poeziei sale de dragoste

Între marile teme ale liricii eminesciene, elogiul iubirii ocupă  un loc special. Eminescu ne-a învățat să dăm ascultare inimii, ne-a luminat mintea să prețuim acest sentiment, așa cum ni l-a dăruit Dumnezeu. Cea dintâi vârstă a dorinţei sale de iubire este exprimată în poezia De-aş avea, scrisă pe când avea doar 16 ani (1866) și publicată în revista ,,Familia ” a lui Iosif Vulcan  : De-aş avea o porumbiţă/Cu chip alb de copiliţă,/Copiliţă blândişoară/Ca o zi de primăvară,/Câtu-ţi ţine ziuliţa/I-aş cânta doina, doiniţa,/I-aş cânta-o-ncetişor,/Şoptind şoapte de amor”. La începutul vieții, dragostea lui era senină, frumoasă, luminoasă și părea împlinită, cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii proaspete și viguroase, ca în poezia „Dorința”: ,,Vino-n codru la izvorul / Care tremură pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Și în brațele-mi întinse/ Să alergi, pe piept să-mi cazi,/ Să-ți desprind din creștet vălul,/ Să-l ridic de pe obraz…”. Cea de a doua etapă a eroticii   poetului ar putea fi numită, după unii critici literari, cea a iubirii împlinite. Ea este deschisă în 1873 prin poezia Floare albastră, ,,o adevărată placă turnantă în imaginaţia lui Eminescu ” : - ,,Iar te-ai cufundat în stele/Şi în nori şi-n ceruri nalte?/De nu m-ai uita încalte,/Sufletul vieţii mele. Este vârsta de aur a iubirii eminesciene concentrată în poeziile : Lacul, Crăiasa din poveşti, Atât de fragedă, și altele : Iubita îi apare gingașă venind parcă dintr-un dulce vis, ca în poezia „ Atât de fragedă…”: Atât de fragedă te-asemeni/ Cu floarea albă de cireș,/ Și ca un înger între oameni/ În calea vieții mele ieși ”..Ultima dintre vârstele poeziei erotice eminesciene este cea a iubirii stinse. Poemele din perioada 1879-1883 poartă amprenta unei vădite scăderi a suflului vital. Poeziile care cuprind cel mai clar starea sa psihică sunt :La steaua, De câte ori iubită, Despărțire, Pe lângă plopii fără soț , Sara pe deal ș.a. Iubirea s-a stins, dar razele ei mai luminează încă sufletul obosit :,,Pe lângă plopii fără soț/Adesea am trecut;/Mă cunoșteau vecinii toți –/Tu nu m-ai cunoscut./La geamul tău ce strălucea/Privii atât de des;/O lume toată-nțelegea –/Tu nu m-ai înțeles./De câte ori am așteptat/O șoaptă de răspuns!/O zi din viață să-mi fi dat,/O zi mi-era de-ajuns;/O oră să fi fost amici,/Să ne iubim cu dor,/S-ascult de glasul gurii mici/O oră, și să mor. Aspirația spre o iubire totală este redată superb în poezia Lasă-ți lumea   : Lasă-ți lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ți-ai da viața toată,/ Nime-n lume nu ne știe./ Poetul  încearcă să definească amorul prin propriile sale simțiri:,, Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Căci mii de lacrimi nu-i ajung/ Și tot mai multe cere./ În frământata lui viață, Eminescu  a avut perioade de pasiuni și despărțiri, dar și dezamăgiri din care s-a născut o capodoperă literară intitulată Luceafărul, poezie în care este mistuit de iubire, gata să-i servească iubitei nemurirea, dar în cele din urmă este copleșit de drama renunțării și a izolării : ,,Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează! […] Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu-nțelegi tu oare,/ Cum că eu sunt nemuritor,/ Și tu ești muritoare?  Aproape toate poeziile lui Eminescu despre iubire sunt inspirate din dragostea lui față de Veronica Micle, alături de care a intrat în marile legende ale lumii.