Versuri în bătaia inimii

Nu pot să las o carte din mână fără să-mi exprim nişte impresii aşternute în „note de lector”.

Tânărul poet scrie versuri în bătaia inimii.

Aventura – marea taină a vieţii – este subiectul volumului de faţă. Viaţa e scurtă, himerele ne pasc, tinereţea se cere jertfită pe altarul lui Eros.

Poetul abdică de la legile poeziei clasice, cu rimă şi ritm, pentru a-şi exprima rapid şi puternic neliniştea interioară şi zorul de a nu pierde „clipa nemuritoare”.

Remarc afirmaţia domnului profesor Vasile Găurean, scriitor şi critic literar, cu privire la frumuseţea titlului, „căci poezia este un dans al cuvintelor”. De acord; dansăm cu doamna metaforă şi cu alte dichisuri care-i dau poeziei fiorul liric. Dar cum s-o facem fără ritm şi rimă, care-i dă versului muzicalitate sporită?

Cartea de faţă este una care dezvăluie aventura tinereţii descătuşate de chingile matrimoniale. Poetul simte nevoia de a ne comunica „efluviile lirice, erotice (V. Găurean) născute din împliniri, dorinţe, dezamăgiri, aşteptări şi vise, ce ţâşnesc din preaplinul sufletului de elan. „Pentru un sărut îmi dau viaţa/ O îmbrăţişare mă doboară/ O amintire îmi bucură sufletul” (O viaţă). Dar… „În zori mă trezesc/ Şi mirat mă priveşte soarele/ Că nu mai eşti cu mine” (Alături de tine).

Uneori, Eros a fugit cu iubita şi poetul se trezeşte din vis dezamăgit: „Mă trezesc din vis/ Tăcut printre lacrimi,/ Lumina mi te-a furat/ Amăgit te aşteptă în zadar…” (Vis). Chinurile dragostei îi pot da tragism versului: „O gură de cafea amestecată cu cian”, şi eroul „A plecat deja printre îngeri,/ Acum el cântă şi e fericit” ca în „Ultimul drum”.

Dar norocul e schimbător. „O nălucă mă urmăreşte,/ Privesc în noapte/ Aud paşi speriaţi/ (…) Eşti pitită şi mă aştepţi (…) Spre tine păşesc, / În braţe te primesc,/ Iar tu îmi zâmbeşti” (Noapte). Sau: „E noaptea cea magică/ E noaptea mea şi a ta,/ A inimilor noastre!/ Fără tine nu aş simţi/ Cum e să te iubesc!” (Doi paşi)

Tinereţea e numai dorinţă şi chemare: „Mă apropii de tine,/ Te invit la un vals/ pe ritmurile muzicii să ne unim,/ (…) Cu tine păşesc,/ La mine te chem,/ Iubire blândă/ În această noapte unică”. (Dansăm)

După cum afirma şi Titu Maiorescu, iubirea este tema universală a poeziei lirice, fiind înţeleasă de toţi, iar clasicii au cântat-o în versuri nemuritoare: „De-a fost păcat iubitul/ Mărire, cui l-a scos!/ El a făcut păcatul/ Atâta de frumos!”, ne spunea odinioară Al. Vlahuţă. Iar marele poet al iubirii, Mihai Eminescu: „O oră să fi fost amici,/ Să ne iubim cu dor,/ S-ascult de glasul gurii mici/ O oră şi să mor”. (Pe lângă plopii fără soţ). Sau: „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?” (Luceafărul)

Şi Topârceanu înţelege capriciile iubirii. În „Catrene” ne spune: „Supărările iubirii/ Sunt ca ploile cu soare,/ Scurte, dar cu cât mai scurte,/ Cu atât mai trecătoare!”

Cristian Svecz îşi aminteşte cu duioşie de copilărie, într-o poezie care face excepţie de la tema general tratată în această carte. „Dulce inocenţă, tu copilărie,/ Unde ai plecat?/ De ce m-ai uitat?/ Visez să te regăsesc” (Copilărie).

O carte a elanurilor tinereşti ca aceasta îmi aminteşte de nişte versuri scrise de mine cu mulţi ani în urmă. Privesc fila îngălbenită pe care citesc: „Dragostea mea/ Floare albă-i în vânt/ Şi te întreb:/ Ce rost ai pe pământ,/ Iubire?/ Când te alung, iar te chem/ Şi viaţa-mi blestem,/ C-ai venit, dar mă tem/ C-ai să pleci! Tu-mi dai lacrimi şi dor,/ Eşti de viaţă izvor,/ Dar eşti vis trecător, iubire!” (Romanţă).

Se cuvine să avem în vedere valoarea ce o dau versurilor crochiurile domnişoarei Mariana Pop. Amintesc dintre ele doar trei: La poezia „Copilărie” un joc de umbre pe pereţi (un fluturaş); la poezia „Treaz” (trădare, renunţare), un fluture ce stă pe un ram între două flori; şi „Uitare” – un tip stă blazat, abia mai ţinând în mână o inimă uriaşă, iar lacrimile îi curg din ochi (O uşoară glumiţă?). Felicitări pictoriţei!

Toţi mai avem de învăţat, aşa că şi tânărul poet se va strădui să-şi ridice mereu nivelul exprimării lirice în următoarele creaţii. Eu, ca o bunică ce sunt, îi adresez doar un sfat: „Poete, femeii dă-i vise şi flori, iar poeziei metafore, epitete, comparaţii şi alte „trucuri”, care-i dau cititorului fiorul „astral” al erosului, nu numai cel fizic!

Nu pot încheia fără a cita un mic fragment din ceea ce a scris Menuţ Maximinian despre carte: „Cristian Svecz ne oferă un dans fără sfârşit, o clipă de vis, întru ascultarea bătăilor inimii!”