Cristian Svecz: „Versuri dansate”, Ed. Karuna, Bistriţa, 2010

Din cele ce ştiu, tânărul poet este la al doilea volum, cel dintâi fiind prezentat elogios şi de subsemnatul, după maxima: „Omne principium difficile est”, adică „ Dificile-s începuturile toate”. Eram dator deci să-l încurajez. Spre deosebire de întâia aruncare a discului, a doua mi se pare –vorbind bărbăteşte- dezamăgitoare. Normal este ca un alt efort intelectual în cultură sau fizic în arenă să fie mai performant, mai bun, să marcheze un plus de valoare. Repetarea este totdeauna un nonsens în artă. Doar ce e nou e şi viabil. Consider că a face un pic de critică şi îndrumare literară nu înseamnă a face parte dintr-o societate păguboasă de cultivare a admiraţiei reciproce, ci de a da un reper autorului pentru un viitor progres literar, a-l ajuta în cel mai afectuos mod.

Ceea ce lipseşte pentru 85% din autorii de poezie ai zilelor noastre este cunoaşterea liricii naţionale şi mai ales universale. Cum vom face un pas în lirica proprie, naţională sau universală, dacă habar n-avem cum scriu alţii? Eminescu s-a ridicat la o valoare universală doar după ce a cunoscut tot ce este mai strălucit în lirica lumii, citind în limba germană. Nu spre a fi luaţi străinii ca modele imbatabile, ci de a-i cunoaşte şi depăşi.

Titlul plachetei e superb, căci poezia este un dans al cuvintelor (îmi place infantil această proprie definire). Intrând în acest palat al vocabulelor aflăm un efluviu de lirică erotică. Nu-i de mirare, din moment ce însuşi un taciturn ca Lucian Blaga scria „Poemele luminii”în juneţe, dovedind că şi cei mai solitari muritori îngenunchează în faţa instinctului iubirii. Putem înregistra întreaga suită de stări ale numitului sentiment: extazul erotic, anxietatea depărtărilor, dorinţa reîntoarcerilor, solitudinea, decepţia, neliniştea, alteori saţietatea şi capacitatea volitivă de a rosti eminescianul: „Pe mine însumi, mie, redă-mă!” din „Odă în metru antic”. Astfel de momente existenţiale sunt, negreşit, comune, de la prima zi a omului ieşit din rai şi până în ziua de azi. Totul e în ce haină a simţirii le îmbrăcăm, în ce fel suntem noi înşine, poeţi ai veacului în care trăim?

„Prea mare e liniştea

Destinul ne uneşte,

Mă pierd în braţele tale

Îmbrăţişează-mă şi iubeşte-mă!

Te priversc în ochi …

Inima mea o simţi

Cum bate pentru tine

Clipă după clipă.” („Vis”)

Alteori povestea de iubire se închide într-un traiect concentrat, într-o cădere fulgurantă:

„În urmă cu câţiva ani

Începuse ceva,

O poveste fără final,

Aventura vieţii noastre,

Împreună la bine şi la rău,

Ne-am făgăduit iubire

Şi ne-am promis credinţă,

Totul se transformase în amăgire.”( Rămas bun)

„Stau cu ochii închişi,

E dimineaţă, dar stau în pat

Mai dorm un pic

Vreau să trag de timp!

Ceasul sună….”( Bună dimineaţa)

Spre nemărginită surprindere, virgula apare în volum fără a avea vreo legătură cu normele gramaticale, adică unde vrea autorul. Libertatea, licenţa poetică are şi ea un scop, dar când acesta lipseşte, licenţa nu are vreo justificare, înseamnă un abuz.….Iată un domeniiu ce solicită o reevaluare categorică din partea tuturor celor care vor edita un nou volum al domniei sale. Stările erotice sunt absolut comune, lipsite de fior poetic, apropiate de proză, cu deosebirea zidirii cuvintelor în vers. Realul, starea brută a simţirii umane trebuie distilată, poetizată în forme originale, ridicată apoi la sfera generalului spre a fi –încriptată sau nu- spre folos lectorului., adică spre adevărata poezie. Putem scrie pentru uzul propriu, să repetăm volum după volum la aceeaşi scară valorică, dar dincolo de efemera satisfacţie a unui nou volum nu vom mai afla nimic. Şi este spre paguba noastră, financiară primordial.

Am aflat totuşi câteva licăriri poetice stelare, pe care mă bucur să le semnalez, de genul:

„Nu mi-e frică să fiu singur,

Sunt aici în faţa lumii,

Cu braţele deschise să-ţi ofer

Ceea ce am mai scump,

Inima şi iubirea….” („Umbre”)

Distinsul scriitor şi publicist Menuţ Maximinian, care prefaţează generos acest volum, extrage conciliant şi elogios cele mai de seamă reuşite apolinice ale plachetei. Spre final, domnia sa se exprimă astfel: „Aflat la maturitate artisitcă, poetul ne oferă un dans fără sfârşit, o clipă de vis intru ascultarea bătăilor inimii.” Totul este să facem ca bătaia inimii noastre să fie cu o sonoritate nouă, aşa cum au făcut şirul de poeţi care au înnobilat poezia şi simţirea românească, de la Văcăreşti, la Heliade, Alecsandri, Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu şi numele sonore de astăzi.. Oricum, nu avem nicio îndoială că viitorul demers literar al dlui. Cristian Svecz va înregistra un salt, fiindcă e un poet tânăr, cu reale valenţe ale simţirii poetice, a căror haină a exprimării prezintă potenţe ale modernităţii întru strălucire poetică.