Virginia Brănescu ne mai dăruieşte o “CLIPA” (Ed. Karuna, Bistriţa, 2009)

Autoarea acestei ultime şi frumoase plachete de versuri îmi aduce irepresibil aminte de “Fugile” lui Bach, dar spre desosebire de marele compozitor care –şi manifestă astfel “melancolia geniului care apune” doamna Virginia Brănescu vădeşte o seninătate olimpan-mozartiană ce îl reconfortează pe cititor.

Ce dar de la Dumnezeu să priveşti peste destinele şi colinele lumii de la înălţimea a peste opt decenii!

“Pică soarele în mare

Şi-l asistă doar cocorii,

Însă din acea plecare

Se vor naşte mâine zorii.”

A deschide paginile unui volum din multele…14? 17? înseamnă a te conecta la o sursă de energie şi de frumuseţe. Fiindcă “lumea lui Dumnezeu este veşnic frumoasă”, precum spune un erou rebrenian, ne revine nouă misiunea de a descoperi şi a trăi această frumuseţe. Problema este că suntem atât de grăbiţi încât numai seara ne pipăim şi constatăm că “încă mai suntem” atât ne absorb, demonic grijile- turmă de iepuri veşnic fugăriţi. Atunci vine poetul, cel care-şi face timp să ne descopere frumuseţea serafică a lumii şi ne-o arată printr-un volum de versuri scris cu efluviile scânteietoare ale inimii:

“Ca şi clipa treătoare

Ai trăit numai o zi,

Floare mândră, dragă floare,

Unde pleci, de unde vii?”

(Efemeride)

Aspiraţia poetică spre “Sfintele lunci / Unde păsări ca el/ Se-ntrec în cântări” precum versifica Eminnescu, o înnobilează şi pe distinsa condeieră V.B., părându-i-se că avânturile serafice nu o domină cu suficienţă:

“Tu tot la cer, eu la pământ tot trag. / Mi-e dragă viaţa, traiul bun mi-e drag /Şi mă rog Dommnului să-mi prelungească /Cât bucuria-mi poate să trăiască! /Aşa sunt eu, aşa mi-au fost strămoşii /Mărturisesc legendele şi moşii;/ Noi n—am vânat averi şi bogăţii,/ Doar spiritului verzile câmpii!/ Şi am trăit un trai modest, decent,/ În care demnitatea-a fost regent./ Iar când la cer un sfânt mă va-ntreba: / “ La ce-ai râvnit în scurtă viaţa ta?”/ O să-I aduc un dar micuţ, frugal,/Căci harul meu a fost spiritual!/ “- Icoane, versuri, dacă-mi preţuieşti / Şi truda-mi, dacă vrei să-mi răsplăteşti,/ Aşează-mi, Doamne, Raiul Tău, discret, / La gât, medalion, un epitet!” (Lui Valer)

N-ai simţit şi tu, iubitorule de literatură, asemena senzaţii ? Că ai vrea să posezi aripi, să te înalţi peste spaţii şi vreme, peste vicisitudinea timpului ce te închide tiranic? Astfel, percepem că distinsa scriitoare se află pe frecvenţele inimii noastre, ale celor grăbiţi, copleşiţi de adverbele furtunaticei îngrijorării: “azi”, “mâine”.N-aş vrea să uit excepţionalele coperte realizate de dl. inginer Gheorghe Mizgan, responsabil şi de tehnoredactarea computerizată. Domnia- sa nu a permis nicio greşeală în acest sector,căci un volum de poezie cultivă şi limbajul poetic. Nu totdeauna este rege în lirica dnei. V.B. optimismul, ci răzbat adesea melancolii atâtde fireşti entităţii umane, cum aflăm în “Cum moare o floare”: “Întâi se cunună cu cerul,/ Becherul,/ Abastru şi senin / Şi uneori cu venin!/ Şi-o udă să crească / Şi să-nflorească./Apoi cheamă pământul / Şi vântul…” (pag. 31)

După cum observăm relativ uşor, registrul măsurilor, ritmurilor, fanteziei prozodice este variat, planând facil de la versul clasic la cel alb şi uneori liber. Nu voiesc a spune că excesul de modernitate, criptarea ideilor este o caracteristcă. Poate îi duc unii dorul, dar distinsa cugetătoare se adresează nu elitelor din universul artei, ci gândirii şi simţirii comune, adică masei largi. Nu voieşte a răsturna regulile artei cu susul în jos, precum mulţi s-au căznit şi se căznesc. Este un spirit clasic, precum suntem cei mai mulţi în lume, scânteind prin limpiditatea gândirii, a unui gând răsărit în câmpiile cugetării. Destui răguşesc crezând că se adresează veacurilor viitoare şi rămân solitari. Bine este să fim copii ai veacului în care vieţuim, fiindcă am văzut zorii într-un anumit loc şi în coordonatele unui anumit timp. Doamna Virginia Brănescu se adresează celor din ziua de azi, mie şi ţie, cititorule, iubitorule de vers, de existenţă turnată în bronzul cuvântului.