O jurnalistă despre dr. Anatolii Rurac şi spitalul din Beclean

Știu, titlul dă impresia de piesă de teatru, dar nu e. O întâmplare reală, un mic incident m-a ținut pe patul din spitalul orășenesc Beclean cinci zile. Prea mult aș spune eu și suficient cât să prind toate schimburile de personal din acestă micuță instituție medicală. Doctorul care m-a îngrijit a fost Anatolii Rurac, un om cu mult albastru liniștitor în privire, cu accent plăcut de moldovean și cu vorbe puține, dar spuse la vreme.  Articolul nu este despre domnul doctor, care și-a făcut din punctul meu de vedere meseria exemplar, ci despre oameni și sistemul românesc de sănătate așa cum l-am perceput eu.

Obișnuită cu Timișoara unde în ultimii ani am stat prin spitale mai mult în vizită, și nu internată, am fost martoră la distribuirea de mici atenții către personalul îngrijitor, din motivul pe care toți îl cunoaștem ”dacă nu dai nu se uită nimeni la tine.” Am judecat greșit și am crezut că așa se procedează peste tot.

Recunosc că am vrut să le mulțumesc celor ce m-au îngrijit prin metodele mult consacrate. Însă, de la femeia de serviciu, stagiari, anestezist, toți, fără nicio excepție nu au acceptat. Modul în care acești oameni și-au făcut meseria, grija cu care m-au tratat, a făcut să nu conteze că mă aflu într-un orășel mic de provincie care nu beneficiază de ultima tehnologie. Fără să fie dotat cu cele mai moderne aparaturi spitalul orășenesc Beclean compensează prin curățenie, atenția personalului și disponibilitatea medicilor de a fi lângă pacient de fiecare dată când este nevoie.

M-am întors în Timișoara, prima oprire la urgențe la spitalul județean. Deși nu mă puteam deplasa mi s-a cerut să ies afară de către tineri rezidenți infatuați preocupați de cu totul alte lucruri decât de pacientul din fața lor. Nu vreau să cad în păcatul generalizării, vreau doar să povestesc exeperiența mea. Experiență din care am tras concluzia că luxul, tehnologia și aparatele de ultimă generație pălesc în fața omeniei și a profesioniștilor care știu că atenția și o vorbă bună pot alina durerea unui bolnav.

Dar nu despre beteșugul sistemului de sănătate vorbim aici, căci am înnegri multe pagini, ci despre semenii noștri din Ardeal, care nu și-au pierdut omenia. Aici oamenii au un Dumnezeu și principii pe care mulți dintre noi le-am pierdut, demne de a fi puse în valoare.