Oameni care înnobilează

Există oameni în preajma cărora te simţi bine, mintea se ascute, iar sufletul se înnobilează. Am trăit aceste momente în spaţiul boem amenajat deasupra Librăriei Universităţii din Cluj, unde, de ani buni, funcţionează filiala Uniunii Scriitorilor. Felul prietensc şi cald cu care eşti primit de D-na Irina Petraş, stăpâna locului, îţi şterge repede sfiala de început. Întâlnirea pentru care venisem se desfăşura pe holul vechii clădiri, în anticameră, dar majoritatea invitaţilor erau adunaţi în sala de conferinţe. Patruzeci-cincizeci de persoane, bărbaţi, femei, universitari de diferite ranguri, scriitori, jurnalişti, studenţi, discutau jovial sau râdeau, spunându-şi felurite povestiri, multe din anii studenţiei, amintindu-şi de foştii maeştri, de personaje excentrice sau întâmplări hazlii. Se povestea cu atâta haz, încât izbucneau în râs înainte ca anecdotele să fie spuse până la capăt.
În mijlocul grupului, se distingea Mircea Gelu Buta, profesorul nostru, înalt, cu aspect îngrijit, viguros şi chipeş, o figură aparte. Ochii căprui, strălucitori, cu gene negre şi zâmbetul luminos. La cei şaizeci de ani, simţi în el un caracter ferm, o virilitate aspră şi o forţă intensă. Apropiaţii spun că în el arde o flacără înaltă, cu totul deosebită, care domină toate situaţiile. Crescuse în oraşul Bistriţa şi revenise după anii de studii, reuşind să-şi construiască o carieră strălucitoare. Ştiuse să lupte la nevoie, iar mândria nu-i lipsise niciodată. Timpul a demonstrat că doctorului Mircea Gelu Buta îi pasă de munca lui, de oamenii în slujba cărora se află, iar dacă furia lui poate să fie, uneori, imensă, compasiunea îi este de două ori mai mare.
Ucenicise pe lângă maeştri celebri, iar scopul întâlnirii din acea zi era evocarea unuia dintre ei, a regretatului Mitropolit Bartolomeu Anania, despre care scrisese o carte de amintiri. Pentru a înlătura curiozitatea, încercă să explice celor prezenţi de ce un medic a scris o asemenea carte: „Cei apropiaţi Mitropolitului Bartolomeu, şi câţiva dintre dânşii sunt aici de faţă, îşi amintesc cu siguranţă istorisirile despre medici şi medicină, despre slăbiciunea pe care Înaltul o avea faţă de acestea. El însuşi încercase să devină medic, în dorinţa mărturisită de a îngriji, pe lângă neputinţele sufleteşti, şi pe cele trupeşti. Cred că pe acest teritoriu ne-am întâlnit în acei ani de început ai păstoririi sale la Cluj, când şi eu încercam să propun proiectul de resacralizare a relaţiei dintre medic şi pacient.
Părintele Profesor Vasile Leb, Părintele Profesor Ioan Chirilă, Profesorul Nicolae Miu, Părintele Ioan Pintea, cu toţii eram entuziaşti. Aşa s-a înfiinţat, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, Catedra de Bioetică Creştină. Multe întâmplări petrecute în toţi aceşti ani sunt relatate în volumul de faţă... Şi încă o mică povestioară: când Înaltul şi-a rupt piciorul, în noaptea de Anul Nou, l-am vizitat împreună cu Familia Regală la Clinica de Ortopedie din Cluj, unde Majestatea Sa Regele a dorit să fie deschisă o sticlă de şampanie. Vă daţi seama ce emoţii la toţi oamenii aceia? Au urmat zile de suferinţă, pe care Înaltul, ca un bun creştin, încerca să şi-o asume. Intuind că are forţele slăbite, adversarii reîncepuseră atacurile furibunde împotriva dânsului. Începuse lupta pentru menţinerea religiei şi icoanelor în şcoli. Atunci am auzit pentru prima dată mărturisirea că unii dintre jurnalişti îl poartă pe satana în ei, temă preluată cu ceva timp în urmă şi de Papa Francisc. Am încercat să-i spun că nu există adversari, ci numai nevroze. Nu ştiu dacă am reuşit să-l conving...
După câteva săptămâni de spitalizare, Înaltul suferise o mică depresie. Dacă la început acesta refuza cu îndârjire teoriile pe care i le spuneam despre energiile negative din spitale, emanate din suferinţa pacienţilor, după un timp mi-a mărturisit că a început să le simtă pe propria piele şi că doreşte să fie scos din spital. Fiind un organism robust, recuperarea s-a produs repede. De atunci, indiferent de conjuncturi, când intram pe uşă, primul cuvânt pe care Înaltul mi-l adresa era legat de energiile negative: «Ai avut dreptate, Gelule!», şi privindu-i pe cei din jur, continua: «Vedeţi de ce iubesc eu doctorii?...»”.
Cu bucuria de a se simţi acasă între scriitori, după cum a remarcat Irina Petraş, şi cu naturaleţea-i binecunoscută, Acad. Ioan-Aurel Pop, Rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, a început şirul evocărilor: „Distinşi ascultători, e o nouă sărbătoare la Uniunea Scriitorilor şi raţiunea mea de a fi aici are şi o explicaţie cumva formală, pentru că şi autorul acestei cărţi şi protagonistul ei sunt profesori eterni ai Universităţii «Babeş-Bolyai»: Mitropolitul a fost profesor şi «Doctor Honoris Causa», iar Domnul Profesor Mircea Gelu Buta predă bioetica la Facultatea de Teologie Ortodoxă şi nu numai, în Clujul universitar mai predă şi în alte locuri. Sunt nişte amintiri despre Mitropolitul Bartolomeu Anania, despre scriitorul Valeriu Anania şi e ca şi cum ar fi o piesă de teatru, după părerea mea, cu un mare protagonist, dar cu toată scena lumii cuprinsă acolo. Începe cu momentul zero, 1993, momentul zero important pentru Cluj, cu alegerea în Sinod şi cu întronizarea şi apoi merge mult în urmă şi revine, şi până în zilele noastre, şi până la trecerea în cealaltă lume a protagonistului de care vă spun, încât autorul dă impresia, uneori, că are măiestrie de scriitor. O face cu discreţie, cu o curiozitate sfioasă, pentru că el, autorul, este numai martor şi narator, punând în prim-plan, fireşte, personalitatea celui amintit, celui comemorat, celui scos în atenţie.
Vreau să spun că apar profesori ai Clujului interbelic, figuri extraordinare, de mai multe ori apare Victor Papilian, de exemplu, Grigore Benetato, de pildă, medici mari ai Clujului, apar profesori actuali, pleiada de profesori de la Facultatea de Teologie Ortodoxă, de la Părintele Profesor Chirilă, la Părintele Profesor Vasile Leb, care, dacă nu mă înşel, era Decan atunci când a venit, în 1993. Apar mari intelectuali, figuri de mari intelectuali se perindă prin faţa noastră, de la Nicolae Steinhardt, la Părintele Dumitru Stăniloae şi de la Mircea Vulcănescu, până la Alexandru Paleologu, cu toţii au fost prieteni cunoscuţi, s-au frecventat. Apar oameni politici şi mai răi, şi mai buni, de la Stalin, trecând prin Dr. Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi unii mai recenţi, mai puţini, mai estompaţi. Apar mari ierarhi şi preoţi, cu unele aspecte inedite din viaţa lor.
Ce mă impresionează la această lucrare e surprinderea personalităţii marelui creator, intelectual şi ierarh al Bisericii Ortodoxe Române printr-o caracteristică care mie mi se pare seninătate, o detaşare, dar nu de lume, o detaşare de rău. Figura intelectualului apare cumva deasupra răului, chiar dacă n-a fost ferit de rău şi chiar dacă voci s-au ridicat şi în timpul vieţii şi apoi împotriva unora din împlinirile sale. Cartea, într-un fel, îi apără memoria, dar mă corectez imediat, şi-o apără singur, protagonistul, prin felul cum este pus să mărturisească credinţa lui despre viaţă în această carte. Sunt amintiri şi, uneori, privim nu cu dispreţ, dar cu o anumită largheţe, aşa, nu socotim că amintirile ar fi un gen care să ne ajute în ceea ce numim mare sensibilitate, să zicem, sau mare profunzime şi, totuşi, amintirile, pentru că numai omul are amintiri ordonate şi laborioase, amintirile individuale fac marea amintire care este istoria. Dacă am fi lipsiţi de amintiri individuale, n-am putea scrie istoria. Deci amintirile sunt extrem de importante şi, prin acest gen, care pe istorici îi ajută să reconstituie trecutul, dacă le combină bine cu alte lucruri, amintirile de acest gen, Mircea Gelu Buta continuă tradiţia medicilor cărturari. N-am să vorbesc despre asta, că avem aici alţi medici cărturari, medici cărturari din Cluj şi nu numai, care scriu poezii, pictează, interpretează, compun muzică, scriu eseuri. Mircea Gelu Buta le iubeşte pe toate, dar este şi el însuşi, în felul său, un artist, are un dar al organizării armonioase a vieţii şi al organizării lucrurilor şi oamenilor. O ştiţi cu toţii, face simpozioane despre medici şi biserică şi are invitaţi în cadrul lor artişti de prim rang. Face întâlniri ştiinţifice din ştiinţele pozitive şi are invitaţi muzicieni şi poeţi, critici literari, face mese rotunde despre bioetică şi are invitaţi ierarhi şi preoţi. Este, întâi de toate, un artist al conservării şi perpetuării vieţii prin profesia pe care şi-a ales-o şi căreia i-a ridicat monumente nemuritoare.
Cărţile sale sunt dovada cea mai clară de cărturărie, pentru că mustesc de viaţă, de înţelepciunea vieţii şi, nu în ultimă instanţă, de dragostea pentru om, pentru umanitate, pentru ţară sau pentru ceea ce noi numim frumos şi, este un cuvânt intraductibil, omenie. Mircea Gelu Buta a înţeles, înainte de a-l cunoaşte la şcoală, indirect, pe cronicar, că «nu este alta mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor». A rămas mereu cu cărţile, dar, înainte de toate, cu oamenii pe care îi înfăţişează în aceste cărţi. Îi apără de rele pe oameni prin aceste cărţi. Apărarea de rele se face însă şi cu idei bune, cu credinţă dreaptă, şi cu rânduială. Şi-a făcut viaţa cu rânduială şi din această rânduială ne dă şi nouă din când în când câte ceva, cum face în această carte. Mircea Gelu Buta a primit de la Mitropolitul Bartolomeu Anania un mare dar, un mare dar sufletesc, pe care, prin această carte, ni-l dă şi nouă. Şi cum dar din dar se face rai, îl primim cu mare bucurie”.