Omul care l-a dat în judecată pe Dumnezeu

Se zice că un deţinut recidivist, cu un cazier judiciar foarte voluminos, cu experienţă infracţională vastă – de la simplu găinar ajunsese „decan dinarist” (falsificator de bani, n. m.) – avea un tic care astăzi îi poartă numele: în celulele unde poposea bătea un cui în perete pentru a se şti că el a fost şeful acolo; nimeni altcineva n-avea acest drept. Tipul era foarte solid şi-i dovedea prin bătaie pe toţi aceia care îndrăzneau să nu-i execute ordinele. Fireşte, în lipsa lui, s-a-ntâmplat, la revenire, să găsească cuiul scos, dar, de fiecare dată, legea pumnului era în favoarea lui, iar învinsul trebuia să bată spăşit cuiul înapoi.
Printre altele, acest lider de opinie, verificat, făcea şi pe „chirurgu’”, în sensul că tăia cu lama, la cerere, pe aceia care doreau să se automutileze (nu aveau curajul s-o facă singuri) pentru a se putea odihni la infirmerie sau spital. Tot el le bătea cuie-n cap sau le făcea injecţii cu motorină, pişat sau salivă mai cu seamă vieţaşilor ori damblagiţilor putrezi cu vizete-n gură. E drept, unii, care nu rezistau, ajungeau cât ai zice peşte la un doi pe trei (mormânt, n. m.) îmbrăcaţi în pardesiuri de scânduri negeluite. „Tăticule, la pârnaie nu ţine să te plângi cuiva, să protestezi sau să faci reclamaţii ca jălbarii, făcând pe deşteptu’, cel mai bine este să faci pe surdo-mutu’, altfel eşti halit cu fulgi cu tot. Oricum, nu te ia nimeni în seamă”. Asta era reţeta lui, codul bunelor maniere aplicat cu rigoare printre colegi.
Mulţi ani el a fost bosu’. Până şi caraleii îl înconjurau cu teamă. Era o mare favoare să te ia sub aripa lui. Azi aşa, mâine aşa, până când, dintr-o dată, a căzut într-o depresie nemaiîntâlnită la nimeni în puntea suspinelor, cum denumesc chiştocarii temniţa. I-a venit şi lui rândul să se sature de terci şi de tentative de sarmale (amestec de arpacaş sau orez cu varză, n. m.). Şi-a făcut bilanţu’ vieţii sale năpăstuite şi a ajuns la concluzia că singurul vinovat pentru nenorocirile întâmpinate în scurta sa existenţă nu este altul decât Dumnezeu. Aşa că s-a gândit să-l dea în judecată făcându-l unic răspunzător încă de la naştere, când prin gura preotului care l-a botezat l-a asigurat de viaţă lungă, sănătate şi făr’ de griji. S-a prezentat la raport cu petiţia gata scrisă. Sticletele i-a luat-o, i-a citit-o şi a rămas trăsnit. „Ţăcănitu ăsta nu glumeşte!” şi-a zis omu’. „Da, da”, a mormăit, „pârâtul este Dumnezeu, bun…adresa „În Cer”, bun… strada „Calea Lactee” …bun… totu’ este în regulă, dar n-ai trecut număru’, aşa că se respinge. Scrie, omule, număru’ şi ţi-o aprobăm!” Marele cezar s-a retras total dezamăgit.
Dac-ar fi văzut o singură dată „Coloana infinitului” a lui Brâncuşi şi s-ar fi uitat cu ochiul minţii şi al inimii la ea, şi-ar fi dat seama că numărul este 8, simbolul infinitului aşezat orizontal, pe care sculptorul l-a ridicat în picioare şi a mai pus vreo câţiva, unul peste altul, sub formă de clepsidre, ajungându-se la 17 mărgele, cum le-a numit el, iar astăzi, cu siguranţă, deţinutul s-ar fi întâlnit la proces cu Dumnezeu. Aşa…