Pădurile județului Bistrița-Năsăud. Ocrotitorii și slujitorii lor. Lupta și sacrificiile îndurate pentru a le stăpâni și gospodări

            Ne putem oare închipui viața și existența noastră – atât de zbuciumată și stresantă – fără prezența pădurii?

            Cu siguranță că nu, cu atât mai mult cu cât poporul român are acest sentiment încă de la nașterea lui, pentru că pădurea l-a ocrotit în vremuri de restriște și de grea cumpănă, i-a asigurat hrana cea de toate zilele, i-a fost trebuincioasă vieții, l-a ajutat să-și dezvolte o gospodărie – pădurea a fost și va fi temelia vieții noastre.

            Din lemnul pădurii ne-a fost cioplit leagănul prunciei și fluierul cu care ne cântam necazurile și bucuriile, pe el ne așezîm trupurile în ceasurile de odihnă și între scândurile de stejar sau de brad, vom îmbrățișa veșnicia.

            Păstrați munții și pădurea – afirma un mare savant român – pădurea vechilor copaci mîncați de mușchiul cu floricele de aur, pădurea poienilor ascunse și a cărărilor care se uimesc de pașii rari ai oamenilor în umbra lor.

            Fără munți și pădure nu se poate închipui neamul nostru de odinioară, ți sufleul nostru de azi ar rămîne sărac și sterp fără duioasa și profunda inspirație a codrilor mari și a pădurilor tinere.

            Marele poet patriot Adian Păunescu, referindu-se – într-una din poeziile sale – la rolul jucat de munți și păduri în existența și apărarea noastră, scria:

            ”Că au vrut imperii să ne rupă,

Și ne-au tras în cele patru părți,

Munții noștrii, zid de apărare,

Ne-au ținut în continent, pe hărți”

Dar, de când există păduri și în această parte a țării? Putem spune – de  când există oameni. Informațiile scrise au apărut mai târziu. Totuși, într-o istorie a Bistrței și ținutului înconjurător, care se referă la perioada 1141-1699, autorul ei, Oskar Kisch, scrie în limba germană: ”Pe timpurile acelea, era o țară (o zonă – n.n.) neprimitoare. Păduri uriașe o acopereau de la un capăt la altul. Soarele nu le pătrundea, pentru a seca solul. Pâraiele și râurile se revărsau sălbatic, dincolo de albiile lor... Pe atunci existau aici mai mulți urși și vulpi, decât oameni.”

Informații substanțiale și relevante vor apărea odată cu înființarea celui de-al II-lea Regiment de graniță năsăudean. De aici înainte, timp de un secol și mult după aceea, informațiile despre pădurile din acest perimetru vor fi permanente și edificatoare.

În condițiile în care pericolul otoman creștea continuu și se impunea necesitatea punerii la adăpost a hotarelor Imperiului habsburgic, împărăteasa Maria Tereza a hotărât să înființeze mai multe regimente de graniță, printre care și al II-lea Regiment năsăudean, care va exista aproape un secol.

Viitorii grăniceri erau recrutați din rândul țăranilor de pe Valea Someșului și Valea Ilvelor, mai târziu de pe Valea Bârgăului și o parte din comunele Văii Șieului.

Ofițerii care se ocupau de recrutare, se purtau brutal cu viitorii grăniceri - care nu știau limba germană. În plus, viitorilor grăniceri li se cerea să renunțe și la biserica lor.

În această perioadă se intensificau persecuțiile Magistratului bistrițean, care, de la începutul sec. Al XVIII-lea a izgonit, prin forță, pe toți românii din oraș și pe românii din satele săsești. În aceeași perioadă, au fost atacate drepturile de proprietate și posesiune, prin impunerea de taxe pe munți și uzurparea dreptului de a dispune de aceștia.

În această situație, românii din satele someșene, între anii 1752-1758, vor porni o luptă dârză împotriva abuzurilor la care erau supuși.

Pentru a liniști spiritele și în condițiile creșterii pericolului otoman, s-a hotărât ca cei înscriși în Regiment să fie chemați să depună jurământul de credință către împărăteasă.

Agitația a ajuns însă la culme în ziua de 10 mai 1773, când generalul Buccow, însoțit de episcopul Petru-Paul Aron și de o strălucită suită civilă și militară, a venit la Năsăud, pentru a primi jurământul grănicerilor.

Această comisie s-a deplasat pe platoul Mocirla de la Salva, unde erau concentrate companiile de pedestrime. Atunci, din fața lor a ieșit un bătrân țăran, de peste 100 de ani, din Bichigiu, care a cerut tuturor viitorilor grăniceri să nu depună jurământul și să arunce jos armele, pentru că o parte din promisiunile făcute nu erau îndeplinite și, în plus, viitorii grăniceri erau, în cele mai multe cazuri, socotiți iobagi. Mai târziu, Tănase Tudoran – bătrânul din Bichigiu – alături de alți ortaci, a fost prins, condamnat la moarte și tras pe roată. Jurământul va fi depus mai târziu.

Regimentul s-a născut, deci, prin durere, și va ființa timp de aproape 90 de ani.

În cadrul Regimentului, care-și avea comanda la Năsăud, existau 12 companii, fiecare companie având arondate un număr de comune.

Așa cum se spunea în statutul noii instituții, Regimentul trebuia să apere granița dinspre Moldova, în fața atacurilor străine. În realitate, avea un rol mai complex: oprirea contrabandei, a pătrunderii hoților, precum și organizarea unei activități de carantină împotriva ciumei ce venea dinspre răsărit.

La scurtă vreme după înființare, s-a trecut la împărțira munților – și pentru comunele mai târziu intrate în Regiment. Autoritățile militare au stabilit reguli stricte privind tăierea și transportul lemnelor. S-a trecut la construirea de drumuri și poduri, îndiguiri, clădiri militare, edificii administrative, etc.

Deși instituție militară, comanda Regimentului – prin ofițeri și alți slujbași – a acordat atenție deosebită învățământului, existând școli și dascăli în fiecare ocmună. A fost înființată și o instituție militară, la Năsăud, care pregătea tineri până la gradul de sergent, în care aceștia învățau și limba germană. S-a trecut și la evidența proprietăților, prin utilizarea cărții funciare.

În scopul realizării acestor acțiuni, s-a trecut și la asigurarea de fonduri bănești. S-au înființat astfel ”fondul de provente” și cel ”de monture”.

Una dintre acțiunile mari ale comenzii Regimentului, a fost și trecerea la exploatarea pădurilor în scop comercial, prin expedierea de bușteni, dar mai ales de cherestea, folosind cursul Someșului Mare, de la Valea Mare, Șanț, etc, până la Szolnok, pe Tisa, în Ungaria. În vederea realizării acestei acțiuni, s-au efectuat lucrări de regularizare ale albiei Someșului, poduri, drumuri de acces, etc.

Iată cum grănicerii au devenit și plutași. Ca urmare, numai între anii 1765-1776, s-au încasat – din valorificarea lemnelor transportate cu plutele –455.892 de florini (1 florin=2,10 lei aur), bani care au fost vărsați în fondurile grănicerești.

Grănicerii năsăudeni au dat botezul de sânge în bătălia cu prusacii de la Tropau, din 1779. Apoi, în 1788, Regimentul, cu un efectiv de 3420 de soldați, au trecut în Bucovina și apoi în Moldova, unde au înfruntat, cu mult curaj, trupele turcești – la Hârlău, Adjud, Valea Muierii etc.

Marea bătălie, în care grănicerii năsăudeni s-au acoperit de glorie, chiar dacă au luptat pentru o cauză străină, a fost cea din 15-16-17 noiembrie 1796, din nordul Italiei, une s-au înfruntat – apărând podul de la arcole – cu o puternică armată franceză, condusă de către însuși Napoleon Bnaparte. Fapta de vitejie a fost imediat răspândită în întreaga armată austriacă și citată prin ordin de zi. Eroismul grănicerilor l-a impresionat profund pe Napoleon, care nu avea destule cuvinte de laudă pentru ”îndărătnicia acestui batalion îndrăcit de nemți, a căror rezistență a fost cu adevărat eroică.” Napoleon nu știa însă că-i lăuda, nu pe nemți, ci pe românii Regimentului năsăudean.

La rândul lui, un general austriac, după ce împăratul a acordat Medalia de aur pe steagul Regimentului năsăudean, declara: ”Dacă Regimentul al II-lea românesc de graniță ar avea ocaziunea de a da probe despre virtuțile sale ostășești, atunci simbolul său «Virtutea Română Reînviată» s-ar adeveri întotdeauna.

În decursul existenței Regimentului, soldații săi au participat, în 20 de campanii, la 133 de lupte, în care și-au pierdut viața peste 3.000 de grăniceri, alte mii fiind răniți și schilodiți pentru tot restul vieții.Se încheia astfel un secol din viața românilor din această parte a Transilvaniei.

Prin Patenta imperială din 21 ianuarie 1851, regimentul al II-lea românesc, ca și celelalte regimente grănicerești din Transilvania, a fost desființat.

Această veste a provocat o mare surprindere, ca să nu spunem decepție, și lucrul era de  înțeles, dacă avem în vedere că în cele nouă decenii de existență a Regimentului, mai multe generații care au făcut parte din această instituție, se obișnuiseră cu un anumit mod de viață – e drept, cu rigorile și condițiile aspre ale vieții militare, dar și cu acordarea unor drepturi și privilegii pe care nu le-ar fi avut înainte. Și cum se sublinia într-un document, ”urma să se producă o strămutare esențială în viața oamenilor și a unui popor întreg” care locuia pe aceste meleaguri.

Pentru a-i consola, împăratul Franz Iosef, la 27 august 1851, a decorat Regimentul cu Medalia de aur ”pentru neclintită perseverență în jurământul depus față de împărat”. Această decorație era meritată, dar grănicerii nu știau ce se va întâmpla de acum înainte cu averile lor imobiliare, cu munții, pădurile, cu fondurile bănești adunate.

În fața acestei situații, reprezentanții grănicerilor au trecut la acțiune, din dorința ca averile să le fie recunoscute, iar în privința fondurilor bănești acumulate, să decidă ei înșiși. Curtea de la Viena și organele Erariului doreau să blocheze cu orice preț aplicarea acestor hotărâri și să stăpânească în continuare munții, pădurile, fondurile bănești, etc.

În fața acestei situații, năsăudenii aflați acasă, cât și cei din depărtări (ofițeri în armata imperială, ori slujbași la Budapesta sau Viena) au trimis o delegație importantă – în frunte cu Vasile Nașcu – care urma să ajungă la împărat și să ceară audiență, în vederea respectării integrale a drepturilor grănicerilor. În aceeași perioadă se ducea și o altă luptă, aceea ca în locul fostului Regiment militar, să se înființeze un district civil, în care să se vorbească limba română și care să aibă slujbași civili.

Socotind că foștii grăniceri nu sunt destul de hotărâți în lupta pentruobținerea drepturilor, locot. George Pop – ce se găsea atunci ofițer în Italia – scria unui fruntaș năsăudean următoarele: ”...mai dă cu șteapuri după cei trântori, stârnește-i din somnul cel profund, să nu stea cu mâinile în sân, acum când e cel mai important moment. Acum trebuie stârnit și vorbit, croit și cioplit la toată pietricica ce o să vie în noul edificiu, că după ce ai gătat clădirea, reparaturile nu sunt bune...Noi nu primim nici oberrichter săsesc, nici foișpan maghiar, va să zică nu amestecați la vreun comitat ori scaun străin, fără independență.”

În această atmosferă, la 13 martie 1851, la Năsăud, s-au reunit reprezentanții tuturor celor 44 de comune, iar în timpul dezbaterilor aprige cereau ca fondurile bănești să nu se împartă pe comune, așa cum s-a făcut la alte foste regimente.

Adunarea a luat o hotărâre istorică, cu profunde consecințe, prin implicații, până astăzi. Și hotărârea avea următoarele puncte:

1. A ținea munții în folosință așa cum au fost împărțiți celor 44 de comune și cum i-au folosit grănicerii în timpul militarizării
2. A păstra fondul neatins și a-l spori
3. A susține fondul de monture, iar interesele a le întrebuința pentru scopurile celor 44 de comune

Rezultă deci că cele două fonduri n-au fost împărțite între comune, ci dimpotrivă, fondul central școlar și fondul de monture a devenit fondul de stipendii (burse), de la care vor beneficia un număr mare de urmași ai grănicerilor. În perioada 1861-1919, au fost acordate burse și ajutoare bănești unui număr de 1117 tineri – pentru învățământul superior, 117 pentru militari, 676 pentru cei care au urmat învățământul mediu și 1067 pentru cei care au învățat meserii. Dintre cei care au urmat învățământul superior, 244 au absolvit filozofia, 322 științe juridice, 247  medicină, 7 farmacie, 39  politehnica, 61 montanistică și exploatări forestiere, 27 agronomia, 14 medicina veterinară, 34 academia comercială, 9 poștă și telegraf, 21 notariat, 68 teologie, 8 pedagogie, 15 bellearte și 1 conservator. Toți aceștia, și mulți alții, au urmat, în prealabil, cursurile Liceului grăniceresc.

Școlile năsăudene, îndeosebi gimnaziul cel vechi – azi Colegiul George Coșbuc – au trimis în spațiul cultural al românilor și în rândul creatorilor de valori spirituale, multe promoții de absolvenți, unii ajunși, prin opera și creația lor, membri ai Academiei Române. Astăzi, Năsăudul este numit oraș al academicienilor.Dintre ei, se detașează poetul George Coșbuc și romancierul Liviu Rebreanu, la care se adaugă un lung șir de intelectuali de mare prestigiu, din țară și, unii, de peste hotare, care au purtat în suflet și în minte pe grănicerii – părinții și strămoșii lor de pe văile Someșului Mare, Bistriței și șieului, reafirmând că sacrificiile generațiilor trecute nu au fost în zadar.

A urmat apoi o perioadă de mari frământări și lupte, care au culminat cu participarea României la primul război mondial, și apoi la înfăptuire Marii uniri de la 1 decembrie 1918.

Aceste frământări au fost resimțite și în evoluția pădurii. Sub conducerea Direcției Silvice, se vor înființa ocoale silvice, se vor clarifica problemele de proprietate, va lua ființă Regna, se vor construi poduri, apărări de maluri și linia ferată forestieră, cu ecartament de 0,76 m.

Războiul al II-lea mondial, prin urmările sale, au determinat ca România – conform Tratatului de pace de la Paris – să plătească URSS mari despăgubiri de război, din care buștenii, cheresteaua și animalele nu puteau lipsi.

După război, prefaceri însemnate au avut loc și în activitatea de administrare și gospodărire a masei lemnoase, a munților și pășunilor, etc. În toate aceste acțiuni se regăsesc lupta și activitatea oamenilor de pe aceste locuri, care, în pofida multor greutăți – probabil azi greu de imaginat – au reușit să învingă.

Vorbind despre calitățile morale și sufletești ale foștilor grăniceri, precum și ale urmașilor lor, un fost membru al Academiei Române spunea, într-o conferință publică, rostită la postul național de radio București, că ”ei, românii din această parte, sunt ageri la minte și la privire, nu fug în fața primejdiilor, sunt milostivi cu cei nenorociți, sunt fermi și iubesc, mai presus de orice, spiritul de independență personală, și au deosebită dragoste pentru carte. Sunt deschiși la inimă și spun pe față ce vor și ce doresc. Nu se lasă intimidați de nimeni și de nimic.”

După 1989, și în această parte de țară a apărut și s-a accentuat o profundă criză de autoritate a organelor statului. Și-a făcut loc incompetența, lipsa de răspundere, impostura, furtul și dezinformarea. Aceste aspecte, cu grave urmări pentru economie, în fapt pentru viața economico-socială, în învățământ, sănătate, administrație, etc, s-a resimțit și în sectorul forestier din bazinul superior al Someșului Mare. S-a trect la devastarea de păduri, la dezorganizarea muncii în fabrici de profil, în sectoarele de exploatare, etc.

În această atmosferă de descurajare, de derută, de lipsă de inițiativă, de gândire pentru viitor, s-a găsit un om remarcabil: Emil Iugan. Fiu al unei familii de buni gospodari, urmași și ei ai grănicerilor, cu dragoste de muncă, de munte, de pădure, de oameni, Emil Iugan a adunat în jurul său un număr de șănțeni harnici și cu inițiativă. Din acest grup au făcut parte 12 oameni, în primul rând membri ai familiei, care au elaborat și apoi au pus în aplicare un plan menit a pune în ordine starea de lucruri ce exista.

Astfel, între anii 1990-1993, Emil Iugan a înființat trei firme: Montana Iugan, Silvania Internațional și Mis Grup, care își desfășoară activitatea în domeniul exploatării, transportului și prelucrării lemnului, ca un tot unitar.

Acest grup de firme s-a dezvoltat continuu, devenind o companie cu cele mai moderne mașini și utilaje din România, în care lucrează cca 700 de angajați. Emil Iugan, împreună cu alți colaboratori de seamă, au vizitat mai multe țări din vestul Europei, unde s-au interesat și au văzut utilajele de care dispun, precum și tehnologiile utilizate. De acolo s-au adus instalații și utilaje deosebit de performante, dintre care unele pentru fabrica din Lunca Ilvei. Din dotările inițiale ale acestei fabrici, n-a mai rămas astăzi decât vechea mașină de forță (restaurată), care produce abur și energie electrică.

Firmele din grupul Mis produc azi cherestea de diferite tipuri și dimensiuni, elemente deconstrucții, rame din lemn – fixe și pliabile – pentru ambalaje, elemente lamelare stratificate în dinți - folosite la tâmplărie, căsuțe de vacanță, etc.Pe piața internă, una dintre firme se ocupă și de construcții civile, industriale, rutiere, construcții de poduri și lucrări de termoficare și canalizare.

Mis Grup, prin conducătorii săi, au sprijinit primăria comunei Lunca Ilvei (primar Flaviu Lupșan) la realizarea unor importante lucrări edilitar-gospodărești: construirea unei noi școli (în locul celei vechi), a trei blocuri de locuințe, a rețelei de apă poatabilă și canalizare, la asigurarea cu încălzire de la centrala termică a fabricii pentru sediul și secțiile fabricii, a școlii, a primăriei, a dispensarului medical. Lunca Ilvei, cu ajutorul fondurilor europene și cu sprijinul Mis Grup, este o așezare modernă, ce are, practic, toate atributele unui orășel.

 Întrucât zona montană din județ, ca de altfel din întreaga Românie, cunoaște tot mai multe fenomene îngrijorătoare, sub aspect economic și social: au scăzut dramatic efectivele de animale; s-a produs și continuă să aibă loc o masivă migrare a tinerilor de la munte, la oraș, acest fenomen conducând inevitabil la îmbătrânirea populației; s-au produs defrișări masive de pădure, deteriorarea amenajamentelor silvice, deprecierea pășunilor alpine, etc.

În această situație, se impunea – cu mare urgență – elaborarea unui proiect și a unor măsuri economice și sociale, care să schimbe statutul zonei montane - din zonă asistată, în zonă competitivă.

Și s-au găsit oameni - de înaltă competență profesională, și mari patrioți - care să lucreze în acest scop, cum sunt: prof. univ. dr. Radu Rey, conf. univ. dr. Avram Fițiu, dr. ec. Lazăr Latu, ing. Ioan Agapi, prof. ing. Petre Cătineanu. Între ei, îl găsim, la loc de cinste, pe omul cu adevărat iubitor al muntelui și pădurii, Emil Iugan, ce s-a dăruit, și o face și în prezent cu toată pasiunea, luptei pentru apărarea muntelui, a pădurilor, etc.

Pentru toate acestea, el a fost numit vicepreședinte al Forumului Montan din România (FMR) și președinte de onoare a filialei Bistrița-Năsăud a FMR.

La propunerea d-lui Emil Iugan, la 11 decembrie 2015, în sala de conferințe a hotelului Metropolis Bistrița, peste 250 de oameni – membri ai FMR – profesori universitari, academicieni, cercetători științifici, membri ai autorităților locale, Massmedia, au participat la Conferința națională a FMR. Mai bine de 2/3 dintre participanți erau membri ai filialei (fermieri din satele de munte, reprezentanți ai asociațiilor locale de creștere a animalelor, producători montani, primari, consilieri locali și județeni, șefi ai ocoalelor silvice, proprietari de pensiuni turistice montane etc.)

În cadrul conferinței, au avut loc luări de cuvânt, propuneri și sugestii referitoare la îmbunătățirea activităților din domeniile care privesc zona montană a județului.

Privind astăzi la această însemnată manifestare, parcă-i vedem pe foștii grăniceri ai fostului Regiment de graniță – întruniți la Năsăud,la 15 august 1851 – pentru a discuta soarta munților, a pădurilor și banilor ce i-au aparținut, ce se găseau atunci în fața unui grav pericol.

Corolarul activităților desfășurate după 1989 de către Mis Grup, îl reprezintă înființarea - în cadrul SC Silvania Internațional Prod SRL - a Centrului de cercetare și promovare a lemnului Silvania. Decizia nr. 2529/23 octombrie 2019, emisă în acest scop, cuprinde următoarele:

• Contabilitatea
• Regulamentul de organizare și funcționare
• Regulamentul de organizare și funcționare a consiliului științific
• Temele de cercetare pentru perioada 2019-2022
• Consiliul de administrație, format din: Emil Iugan, Virginia Farcaș, Maria Farcaș, Lenuța Iugan, Emil Farcaș, Florina Iugan, Petrică Farcaș și Octavian Iugan
• Organigrama cuprinde Consiliul de administrație, director executiv, manager financiar, președintele Consiliului științific și membrii Consiliului științific.

Parteneri și colaboratori:

• Egger România
• Asociația lemnarilor Germania
• Asociația dulgherilor Elveția
• Facultatea de industrializare a lemnului Brașov
• Universitatea de construcții cluj-Napoca
• Cemont Vatra Dornei
• HIT Germania – fabrica CLT
• Hosslacher GMBH Austria
• 4 manageri de proiect

Pentru a da o și mai mare concretizare acțiunilor Centrului de cercetare și promovare a lemnului Silvania, la inițiativa d-lui Emil Iugan și a Consiliului de administrație, s-a hotărât construirea unei noi clădiri, care se găsește în stadiu de finalizare, o clădire care se impune prin frumusețea arhitectonică și modul de execuție, ca cea mai reprezentativă construcție de acest gen din Lunca Ilvei – am putea spune, din județ și din întreaga țară - care va asigura condiții optime instituției nou înființate.

Reflectând la cele consemnate mai înainte – care se întind, ca durată de timp, pe cel puțin două secole – putem să mulțumim înaintașilor pentru tot ce au făcut, și să le cinstim memoria prin ce facem astăzi. Spre a nu cerși, cum se spunea într-un adevărat strigăt de revoltă al moților ”din poartă-n poartă”, când aurul, inclusiv cel verde, este la noi și trebuie doar să-l apărăm și gospodărim cu maximum de răspundere și competență.