Palatul Culturii Bistriţa: Ştefan Veşcari, lansare de carte

Palatul Culturii Bistriţa a găzduit lansarea volumului „Vise de zi” semnat de poetul bistriţean Ştefan Veşcari. Amfitrionul evenimentului a fost scriitorul Dorel Cosma, managerul Palatului Culturii Bistriţa,  care a creionat portretul poetului Ştefan Veşcari şi a prezentat Societatea Scriitorilor Bistriţeni, în cadrul căreia Ştefan Veşcari este membru încă de la fondare.

          Au opinat Zorin Diaconescu, preşedintele Societăţii Scriitorilor „Conexiuni”, Menuţ Maximinian şi Gheorghe Mizgan.

          Ajuns la cel de-al şaselea volum şi la zece ani de la debutul editorial, Ştefan Veşcari este o voce cunoscută în rândul poeţilor bistriţeni. Recitalul de poezie şi acordarea de autografe a întregit atmosfera de sărbătoare de la Palatul Culturii.

          Ștefan Veșcari, VISE DE ZI sau spovedania unui suflet de poet

Gheorghe Mizgan

             Între optimism și deznădejde, resemnarea și speranța îl ajută să străbată parcursul învâltorat al vieții, aducându-ne de la Editura Vatra veche din Târgu Mureș, în anul Domnului 2018, cea de-a șasea carte cuprinzând 98 poeme, sub titlul ,,Vise de zi”, având ca prefață „Destinul poetului, șansele poeziei”, semnată de editorul cărții, scriitorul Nicolae Băciuț. Vâslind „printre vise și insomnii”, „bătrân ca un psalm/ cântat într-o biserică veche,/(un psalm,pag.9), poetul Ștefan Veșcari, în clipe nostalgice, de resemnare ori de dorințe, ne poartă prin multiplele fațete ale iubirii, într-o interferență a naturii cu imagini, uneori metamorfozate, ale ființei umane, feminine.

            Citind în singurătate cartea, evitând  preocupările cotidiene, m-am simțit purtat între vis și realitate, în spații sacrale ori profane, vibrând la „spovedania unui suflet/ răstignit pe un altar de frunze/ călătorind dintr-un timp fără de margini, poetul,/” stând „la masă cu zeii,”având „un nimb pe creștet”, crescându-i „aripile din pământ”, iubind „pe ascuns femeia cu ochii ca iarba.”(cuvintele unui poet singur, pag.97).

            Dovedind, încă de la primele cărți de poezie, că este un „maestru” al metaforei, epitetului și comparației, Ștefan Veșcari urcă cu această carte ca învingător „în alergarea asta de unul singur al alergătorului de cursă lungă”(din interviu cu Nichita Stănescu), urcă pe podiumul unei poezii esențializate, limpezite, rafinate, „ca un must bun după ce a fiert, iar vinul a fost „luat de pe drojdie”, iar grafia poeziei sale a abandonat standardizările, punctuația e liberă de orice încorsetări.” (din prefața semnată de Nicolae Băciuț).

            Deși scris în pragul ușii la care senectutea bate ușor perceptibil, poemul ,,primele noastre cuvinte”(pag.45) pare scris în perioada adolescentină, într-o revigorare a trăirilor iubirii incipiente, ca un vis de zi în care despărțirea este iminentă, iar povețele adresate ei, posibilei iubite, se scaldă în umbra tristeții: ,,vor trece uitate/ primele noastre cuvinte./ rămâne ecoul,/ bătăile rare de aripi ale inimii/ și sufletul alb./ [...] nu voi mai fi pentru tine/ decât un punct la orizont/ ca semn de pământ/ semn de apă semn de foc./ să nu uiți,/ sărutul să-l păstrezi/ pe buzele tale ca un boboc de trandafir.”

Dezamăgirea îmbrăcată în „umbrele florilor” întărește tema singurătății din poemul „clipa de singurătate”(pag.44). Apele „încendiate de-amurguri” și „păsări galbene”, ca „duhuri galbene” care treceau peste sufletul poetului, completează imagistic paleta tumultuoasă a viselor de zi.(pasărea galbenă, pag.74).

Trecând din vis în realitate, tristețea gândului de plecare în Eternitate îl determină pe poet, în partea finală a poemului „caleașca cu felinare”(pag.64), să descrie un dinamism al trăirilor interioare prin cuvinte puternic încărcate cu energii agresive: „trag caleașca mea cu felinare/ cerbii cu coarne pline de otavă/ biciuie tăcerea din cuvinte,/ când din mine curge-ncet otravă/ sunt lovit de gânduri ruginite.”.

Poemul „exod”, de la pag.8 reluat la pag.14, are în cele două prezentări forța strigătului și reverberația ecoului: „din albastru/ în și mai albastru/ suntem mutați în cer”(pag.8); „suntem mutați din albastru/ undeva în mai albastru,/ lângă carnea pietrelor”(pag.14); „zăpezile ne lasă/ la marginea copilăriei”(pag.8); „zăpezile migrează cu noi/ spre locuri numai de ele știute”(pag.14); „în urne de pământ/ o lacrimă de ceară/ pulsează cald./”(pag.8); „pulsând cald ca o aducere aminte în clepsidrele de aer.”(pag.14).

Un poem dedicat poetului Mihai Eminescu, fără a i se menționa numele poetului, este „poem poetului”(pag.16): „cuvintele lui/ sfâșie marea i se închină raiul/ cu poarta deschisă,/ codrul întreabă de el/ și lacul îi spală lacrimile,/ trecând pe lângă plopii veșniciei./ luceafărul/ cu boabe de miere îl unge pe frunte,/ [,,,] de sus, demiurgul/ stă de vorbă cu el/ miruindu-l împărat peste iubire/ și împărat peste toți poeții.”.

Fiind deopotrivă stăpân atât pe poemul în vers alb cât și pe poemul cu rimă, autorul le alambichează într-un mod plăcut păstrând filonul viselor de zi. Găsim scânteieri de rimă în poemul „osânda”(pag.7); un ritm de citire allegro în poemul „mi-e cald”(pag.15). Dorul de mamă, dorul de tată străpung liniștea sufletului: „v-aștept în fiecare toamnă/ de-acolo sus ca să veniți,/ și-L rog pe Dumnezeu o, mamă/ s-aveți un loc printre cei sfinți.”(toamna părinților, pag.30). Printr-o rimă încrucișată( doar primul catren) găsim un cântec pentru iubire, un cântec în care „inima din flori respiră/ adânc în pieptul orișicui,/” iar poetul, sorbind din potirul dragostei, s-apleacă „duios, precum o liră/ deasupra ochilor căprui.”(cântec, pag.57)

Optimismul debordant urcă spre astral purtând sufletul nostru, prin sufletul poetului, asemenea armoniilor primăverii de Antonio Vivaldi. Fațete ale acestui optimism le regăsim în poemele: „flori de măr”, „poem pentru primăvară”, grădina de gânduri”, „liniște”...

Alte poeme cu rimă în care amintirile pătrund printre umbre și vise: „stăteam amândoi în odaia cu umbre/ ascultând ploaia cum bate în crengi,/ umbra ta era goală printre clipele scunde/ nici orele din noi nu mai erau întregi.”(odaia cu umbre,pag.83). Dorința își pune amprenta pe sufletul poetului: „zburând ca o pasăre pornesc să te caut/ și-aș vrea să te învelesc  cu aripa serii.”(când bate vântul, pag.85) sau „du-te pasăre la moara de vânt/ și macină dorul trăit în cuvânt./ împrăștie iubirea de dor măcinată, pe aripi de vânt pe doruri de fată.”(mori de vânt, pag.89). Din nou, singurătatea își pune marama peste trăirile poetului: „fluturi de soare am strâns pentru tine/ tot mai rar bate inima-n noi,/ ascult tăcerea ca o iarnă ce vine,/ și arborii sunt singuri uitați, bătuți de ploi.” Trupul poetului „așteaptă al doilea zbor/ al păsării de foc cu aripi de gheață.”(și arborii sunt singuri, pag.90). În cartea „Vise de zi” paleta trăirilor romantice este darnică. Frământând așteptările, dorințele, dorul, tristețea, optimismul, de la atingerile pudice la îmbrățișările din poemul „de dragoste”, fără a se depăși o anumită decență, poetul excelează prin profunzimea unor versuri: „știi, se face-n ceruri lună  și-s stele-n ochii tăi,/ un sân se odihnește-n podul palmei mele,/ mătasea serii plutește pe umerii tăi goi,/ te-nvăluie cu steaua care veghează-n ele.”

Poemul „se-ntorc zăpezile acasă”(pag.50) îmi sugerează, din titlu, o umbră de nostalgie a prieteniei poetice cu poetul Luca Onul: „se-ntorc zăpezile-n părinți/ în satul care-i plin de sfinți,/ și noi ne trecem prin ninsoarea/ de prea bătrâni, de prea cuminți.../ se-ntorc zăpezile în noi.”.

Cu predilecție predomină tema păsărilor care vine ca element complementar, condimentând tema iubirii. Această concluzie reiese atât din titlurile poemelor: „cad păsări peste noi”, „poemul unei păsări”, „păsări”, „pasărea”, „pasărea galbenă” și, de ce nu, „zbor de femeie”, dar și din poeme, cu titluri diferite, ce au în conținutul lor și tema păsării: ,,pedepsiți de păsări ce vin din altă lume.”(caleașca cu felinare, pag.64); ,,pasărea mă întreabă de tine”(candelabrele castanilor, pag.76); „păsările zboară invers/ alungate de-o spaimă de vis.”(blestem, pag.43)...

Deasemenea, regăsim tema ierbii într-o abundență primăvăratică în care florile colorează pământul: „vâsleam prin iarba câmpului/ dezbrăcat de umbră,”(vremea culorilor, pag.78); „voi naufragia printre ierburile vieții/ atârnat ca un păianjen/ de un fir de lumină,/ (iedera roșie, pag.79); „culcat în iarbă”(vise de iarbă, pag.84); „prin liniștea albă a trifoiului/ [...] orchestra greierilor”(trenul de seară, pag.86). Desigur, acolo unde iarba-și face culcuș în sufletul poetului, ușor își fac prezența trandafirii, fluturii, ploaia, vântul și, chiar morile de vânt: „du-te pasăre la moara de vânt/ și macină dorul trăit în cuvânt.”(mori de vânt, pag.89); „fluturi de lumină/ se zbat molcom/ încărcați de rouă/ cu miros de brumă”(fluturi de toamnă, pag.28).

Demn de reținut este și poemul „doar singură”(pag.101), la care dacă am dori să prelungim  titlul lui ar fi ,,doar singură iubirea”. Compus din trei părți, în partea întâi găsim crezul tânărului poet: „timpul tânăr nu are margini și cuvânt”.În partea a doua, introspecția conturează un dialog cu iubirea. În tinerețe, posibilitățile de metamorfozare păreau multiple: „nu era nici un drum care să nu mă cunoască/ puteam să fiu pasăre sau o gingașă vioară,/ credeam în mine copilă de marmură albă”. În partea a treia a poemului, în actualitatea existențială a scrierii lui, căutarea răzbate zidurile singurătății: „caut cărări ce-s șterse de demult”. Poetul își recunoaște structura duală(Anima și Animus, după Jung): „treceam goală prin apa plină de pești argintii, [...] am învelit femeia din mine cu brațele mele.”.

Spațiul este prea scurt, chiar și online pentru o prezentare de ziar, iar timpul nu mă așteaptă pentru a scrie/ descrie toate impresiile mele izvorâte la citirea cărții „Vise de zi”. Apoi, știm că descrierea prin cuvinte, oricât ne-am strădui, nu poate atinge energia imaginilor create, transpuse în imaginația noastră. Nu sunt un critic literar, doar v-am dat câteva crâmpeie din impresiile mele trăite pe parcursul citirii cărții. Vă las pe dumneavoastră, cititorii, să-l redescoperiți pe Ștefan Veșcari, ca poet autentic, în care lirismul vibrează îmbrăcat în metafore.