A plecat şi profesorul Salustius Mizgan

Am aflat, plecat fiind din localitate, că a murit şi profesorul de chimie Salustius Mizgan, aş zice, printre ultimii ,,mohicani didactici”, ai unei trupe de dascăli, emblematică pentru şcolile beclenare.

Mi-a fost profesor în ciclul gimnazial şi cel liceal. Încă de la început m-a surprins prin prenumele său latinesc ,,Salustius”.

Profesorul Salustius Mizgan era o mare figură. Când aveam ore cu dânsul, pauzele care urmau după chimie erau ,,mâncate” de elevi, cum se scuza el. Când începea campania ascultărilor eram înşiruiţi, cei în cauză, în faţa clasei, tabla se împărţea în mici spaţii şi fiecare primea chestiunile de rezolvat. Urma verificarea, iar când totul devenea un eşec, profesorul începea lamentările: ,,Măi, Ionică dragă! Eu ţin la tine, îl cunosc şi pe tatăl tău, mi-e prieten. Mi se rupe inima, mă doare sufletul, dar nu pot să-ţi dau astăzi decât un patru”.

Când răspunsul celui scos la ,,procitanie”, vorba lui Nică, era bun, se rostogoleau alte întrebări suplimentare, apoi curgeau laudele. Nota cea mai mare era şapte, rar se rătăcea câte un opt pe la discipolii săi.

Profesorul Salustius Mizgan era un spirit enciclopedic, poseda o vastă cultură, ne uimea prin citatele în limba latină. De multe ori semăna în comportament cu eroul filmului ,,Profesorul distrat”, mai ales când efectua experienţe, când se minuna de ce s-a produs în eprubete.

În clasa a VII-a fiind coleg de bancă cu Alexandru Nagy, ştiind ce ni se cere la o viitoare lucrare de control, am pregătit de acasă două teste, pe care le-am scris eu, una pentru mine şi alta pentru colegul de bancă. Tremuram când lucrările ne-au fost aduse, deoarece mi-am dat seama ce gafă am făcut, ambele lucrări aveau acelaşi scris. Stupoare! Colegul meu de bancă avea nota şapte, iar eu un cinci. Probabil că profesorul a sesizat că lucrările erau scrise de aceeaşi persoană, mă sancţiona prin notă, fără a-mi zice un cuvânt.

Chimie era o mare pasiune pentru profesorul nostru. Când era vorba de ea renunţa la totul, era în stare să-ţi scrie o formulă sau o reacţie chimică pe peretele unei clădiri, pe un bolovan mai mare, pe un geam aburit.

Mai avea un obicei. Uneori, după o oră de predat într-o viteză galopantă, după ce umple cu scrisul lui hieroglific de câteva ori tabla, când pleca din clasă, te provoca la ,,poveşti” în timp ce se îşi ştergea mâinile pline de praf de cretă de uniforma ta. Noi acceptam acest ,,ceremonial” fără a îndrăzni a obiecta, ne mai eschivam ocolindu-l, dar nenorocul tot mai cădea din când în când pe cineva.

Când eram în clasa a XII-a, a apărut într-o zi în clasă ca o furtună. A venit spre banca mea, mi-a luat geanta, mi-a răsturnat pe podele cărţile, merindea, nişte pâine unsă cu silvoiz apoi mi-a zis: ,,Unde-ţi sunt sărăciile?”. Nu mi-am dat seama despre ce este vorba. Profesorul căuta nişte poezii de-ale mele, pe care eu trebuia să le citesc la cenaclu. Îl rugase profesorul Ion Poenaru, recent apărut pe atunci la liceul din Beclean să i le ducă, el necunoscându-mă încă.

Îl revăd şi în postura de instructor cu pregătirea premilitară a liceiştilor, care se desfăşura pe actualul teren unde s-a construit sala de sport a Colegiului Naţional ,,Petru Rareş” din Beclean. Acolo printre altele ne vorbea de campaniile militare ale lui Napoleon Bonaparte, ne cita din maximele împăratului.

După 1990, ne mai întâlneam mai des prin Becleanul nostru, îl mai întrebam de sănătate, mai frecventa biserica greco-catolică.

Fără profesorul Salustiu Mizgan, întâlnirile multor elevi ai şcolilor din oraşul de pe Someş, cu foştii lor dascăli care le-au marcat într-un fel sau în altul anii tinereţii, vor fi mai puţine, mai sărace. Profesorul lor se va odihni în sufletele şi în amintirile atâtor elevi, în destoinicia atâtor discipoli care i-au continuat pasiunea de chimist.

Din generaţia de aur a profesorilor beclenari, a mai plecat un mohican. Noi, foştii lui elevi, vorba lui Vasile Alecsandri, ,,depunem jurământ”(,,Imn lui Ştefan cel Mare”) să nu-l uităm.