D i n … a m i n t i r i
După ce mi-am petrecut peste 40 de ani printre elevi, părinți ai acestora, colegi sau colege cadre didactice, și am încercat să le-nțeleg dorințele, bucuriile și amarul, după ce am intrat într-un „concediu prelungit”, îmi apar în memorie tot felul de … amintiri … care mă trimit la constatarea altora, aceea că „poate odată, vom trăi din amintiri”. Iată câteva exemple –
1. Un elev, mai slab la matematică, vine de mai multe ori la oră cu tema nefăcută, sau făcută de mântuială, profesoara, observând aceasta îl notează în catalog cu nota 3. În drumul său spre casă, acesta trece pe lângă casa unde locuia profesoara, reușește să deschidă cutia de la drum unde era contorul de la gaz și de la robinetul de acolo, îi închide gazul. Când vine acasă profesoara, constată că nu este gaz, că în casă este frig, că nu poate face de mâncare. Așteaptă până spre seară, crezând că o să vină gazul, deoarece uneori se întrerupea, și dacă vede că nu vine, se duce la un vecin si-l întreabă dacă ei au gaz. Acesta îi răspunde că ei au gaz, și constatând aceasta, se duce la tatăl băiatului care umblase la cutie, și care era instalator, rugându-l să vină să vadă situația de ce ei nu au gaz. Acesta vine, constată faptul că el este închis de la robinet și îl deschide. Mai târziu s-a aflat … făptașul, care a încasat pedeapsa.
2. Și tot acel elev, observă că la o bătrânică ce locuia nu departe de ei, un nepot îi instalase o sonerie care atunci când intrai pe poartă, în casă cânta un cuc până închideai bine poarta. În unele seri, mergea la acea casă și încerca să deschidă poarta, deoarece în casă cucul se apuca de cântat, iar bătrânica nu ieșea afară să vadă ce este, deoarece îi era frică, așa că toată noaptea îi cânta cucul. Când îi vine nepotul acasă, aceasta îl pune să-i demonteze soneria, deoarece s-a săturat de … cântatul cucului.
3. Iar, dacă tot e vorba de sonerie, o colegă îmi povestea că în anii de liceu făcea naveta cu trenul, tren care ajungea în oraș în jurul orei 6 dimineața, deoarece ducea muncitori care lucrau la diferite întreprinderi. În drumul lor de la gară până la liceu, mai ales când era întuneric, unii băieți aveau obiceiul de a suna la casele unde soneria era la stradă, amuzându-se de acest fapt. Într-o dimineață, când un băiat suna insistent la o sonerie, de după poartă, proprietarul îi toarnă în cap băiatului conținutul unei olițe de noapte (bili), fapt ce îl derutează grozav, neștiind ce să facă. Cu greu se igienizează, dar se lecuiește de acest … obicei pentru tot restul navetei.
4. În clasa a IX-a, când se studia limba latină, mulți colegi înțelegeau mai greu cum este cu „sum, esse, fui, cu cazul ablativ etc. motiv pentru care profesoara a lăsat pe câțiva corigenți, printre ei fiind și eu. Mereu eram scos la tablă și în fața clasei profesoara mă întreba dacă eu „nu pot sau nu vreau să învăț la latină”, eu neputând să-i dau un răspuns convingător. Totuși la teză, am primit nota 7, dar profesoara m-a ridicat în picioare să-i spun de la cine am copiat. Văzând că ceilalți colegi din jurul meu au note mai mici, nu m-am putut abține și i-am răspuns că dacă copiam de la ei aș fi primit și eu notă la fel ca ei. Nu a ținut pică pe mine, nu m-a lăsat corigent. Alt coleg, care făcea box, amenințat și el cu corigența, ne spunea că dacă nu-l trece, tatăl său nu-l mai primește acasă, așa că el, neavând nimic de pierdut, o ia pe „babă” și o ține de picioare cu capul în jos pe fereastră, (clasa era la etajul I ), dacă îi promite că îl trece o trage înapoi în clasă, dacă nu, îi dă drumul. Nu s-a întâmplat acest lucru, deoarece profesoara,care ne era și dirigintă, nu l-a lăsat corigent.
5. La o teză, la matematică, după ce primim subiectele, profesorul se plimba mereu prin clasă, printre rândurile de bănci (eram 37 de elevi, 30 de fete și 7 băieți, noi ne ziceam cei 7 magnifici, și eram așezați în primele bănci ). O colegă din ultima bancă, (un superb exemplar uman, cu ochi ca și seninul cerului), încearcă să se „inspire” din ceva, profesorul observă neliniștea ei și se postează lângă banca unde stătea ea. Aceasta,se întoarce puțin spre spațiul dintre rândul de bănci, și își ridică încetișor fusta până la genunchi și chiar mai sus. Profesorul, văzând aceasta, se depărtează de acel loc, probabil de teamă să nu fie acuzat de anumite „observații ”, și astfel colega se poate inspira din unele surse în scrierea tezei. La întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului, colega îi spune profesorului „faza” iar acesta, parcă resemnat, îi răspunde „acum îmi spui, … e târziu !”.
Adaugă comentariu nou