A fost...

... Si nu va mai fi...

Aflu cu intarziere – departe de tara fiind – ca s-a stins din viata. Se numea Salustius Mizgan. Pentru noi, rude si prieteni, e evident ca verbul ramane la timpul prezent : « se numeste ».

Dar a fost. A fost un eminent profesor de chimie, unul dintre cei mai vestiti din zona Somesului nasaudean si, cu siguranta, fara egal in istoria scolilor din Beclean.

Profesionalismul lui a fost probat si de faptul ca a avut un elev, component, cu ani in urma, al lotului national pentru Olimpiada internationala de chimie.

Mi-a fost profesor in ultimele doua trimestre ale ultimei mele clase de licean. La inceput, ne-a bulversat prin metodele sale de predare, cu totul neasteptate pentru noi, elevii. Intorsese manualul de chimie pe dos, insista pe o fraza pana cand credea ca am ramas convinsi de adevarul ca « dragii mei, chimia este cel mai important lucru de pe lume ». A ramas fanatic devotat acestei asertiuni. Deopotriva, a ramas consecvent in exigenta. Intr-o zi, spre sfarsitul scolii, am sarit toata clasa peste carnetul de elev al unui coleg, sa vedem cum arata nota 8, scrisa de profesorul Mizgan. Traditionalul banchet de sfarsit de liceu a fost organizat in holul spatios de la etaj al cladirii. Ei bine, nu mi-a fost de mirare ca, in toiul petrecerii, l-am gasit pe profesor, impreuna cu acelasi coleg, intr-o sala de clasa unde dezbateau in fata unei table pline formula chimica a bobului de grau.

Ceva mai tarziu, dupa ce am intrat in invatamant, am devenit colegi. Oftam, resemnat, de cate ori ora mea era precedata de chimia lui. Se termina pauza si ma duceam la clasa; stiam ca e inca acolo. Cu creta in mana, ma intampina surazand sugubat : « Stii, am mai ramas, fiindca nu m-au lasat elevii sa plec … » Dar grimasa de pe chipul lor era sugestiva.

Eram rude; tatii nostri erau veri primari, originari din satul Dumbravita. Mizgan seniorul, invatator, si-a intemeiat familia in apropiere, la Ciceu Poieni – aici avea sa vina pe lume, cu 82 de ani in urma, Salustius. In anii dramatici ai colectivizarii fortate, invatatorul Mizgan a fost un rebel. Nu degeaba era mereu cercetat de militia politica, iar fiul sau, student la medicina, a fost dat afara din facultate, considerat « odrasla a unui dusman al poporului ». Avea sa revina la Cluj, dar nu i s-a ingaduit decat la facultatea de chimie.

Sora-mea si cu mie, mititei fiind, ne bucuram cand trecea pe la noi, venind de la Cluj. Parintii nu incuiau usa de la intrare, el intra atat de usor , nu stiu de ce mai mereu dupa miezul noptii, incat nici tata, nici mama nu ii simteau prezenta. Dimineata, il gaseau pe canapeaua din bucatarie dormind bustean. Dupa cateva ore, trecea Somesul si facea nenumarati kilometri peste dealuri impadurite – « pe scurtatura » - pana in satul de bastina. Nici poveste sa fie pe vremea aceea curse de autobuz sau masini de ocazie. Ne placea de el, fiindca ne canta arii din opere, cu vocea lui frumoasa de tenor (ca barbat, era el insusi frumos).

Lui ii datorez si prima mea lectura din literatura universala « serioasa ». Pana atunci citisem din Daniel Defoe, Mark Twain sau Jules Verne. Eram scolar la gimnaziu si, cum se afla in vizita la socri, m-am dus pana la el sa-mi descalceasca o problema de fizica. Nu stiu cum veni vorba de Pierre Corneille. « Cum ?! a exclamat simuland contrarietate. El, Corneille, tu, Cornel si nu stii de el? Ei bine, saptamana urmatoare, cand vin din noua ici, sa ai citita piesa Cidul si vom sta de vorba. » Asa l-am cunoscut pe unul dintre marii tragedieni ai clasicismului francez.

Avea la scoala sau in public o tinuta distinsa, echilibrata, as spune aristocratica, aceasta nu din ifose de cabotin; conduita lui era naturala, tinea de firescul fiintei sale de a fi protocolar, curtenitor, generos; desi bolnav in ultima vreme, erai intampinat cu seninatate, cu un suras binevoitor, placut.

Gandurile si sentimentele mele trec oceanul si se intrupeaza intr-un buchet de flori pe proaspatul sau mormant.