Poeme cu fluturi

„Fericirea este asemenea unui fluture, pe care, dacă alergi să-l prinzi, zboară mereu în jurul tău. Dar dacă stai nemișcat, ți se așază pe umăr. Este plăcut ca în fiecare zi să te oprești și să spui: Stai puțin, sunt binecuvântat! Este minunată viața mea!” (Ierom. Hrisostom Filipescu)

Poeta Elena M. Cîmpan ne oferă, cu prilejul acestor poeme, frumusețea acelei zile, acelei clipe și, de ce nu, acelei eternități în care te oprești, te bucuri de mângâierea aripilor diafane ale fluturelui de pe umărul tău și poți să spui: „Este minunată viața mea!” Operele cuprinse în acest volum, „Poeme cu fluturi”, au fost așternute pe hârtie pe parcursul unui an și două luni, dar nu acest lucru este atât de semnificativ, cât confesiunea delicată, reflecția capacitatea de dăruire a omului cu condeiul.
Autoarea vine, pleacă și se reîntoarce în cele „12 zile” surprinse în primele poeme, descoperind taine și „minuni ale lumii”, ploaia, zăpada, norii, ceața, păsările, dar descoperindu-se în același timp pe sine însăși, ca pe un om ce are propriul lui tărâm și propriul lui capăt de lume: „Nimeni nu a văzut capătul lumii, / Dar l-a rostit de multe ori, / Ca să lase impresia că e doar al lui, / Că știe el ce știe despre acel tărâm...”
Se întreabă sau ne întreabă într-una dintre poezii: „Ai privit cerul azi?” E o invitație, o provocare, în același timp, de a trăi, de a simți prezentul, de a te vedea în și prin „cerul de fiecare zi”. Norii vin și pleacă după cum îi chemăm și îi alungăm cu privirea, cu sufletul nostru, căci „pe cer sunt privirile noastre”, și atunci, după cum mărturisește poeta în confesiunea sa lirică, putem recupera „cerul pierdut”.
Eternitatea și profunzimea trăirii autoarei reprezintă o „mare la care vine marea”. Spiritul liber al poetului este precum valul care se lovește de țărm, se retrage discret, ca apoi iar să dea năvală la mal, amestecându-se, lovindu-se de alte și alte valuri...„Sunt marea mării / Sunt marea mărilor / Și vă las marea voastră liberă...”
Azi, mâine și toate celelalte zile care urmează înseamnă doar AZI. Mereu este un „AZI”. Chiar dacă urmează, în periplul nostru pământesc, mii de zile, trăim AZI, rostim AZI, deoarece în „Această zi”, „...eu sunt Ajunul Tău, / Tu ești ajunul meu...” Să prețuim, așadar, timpul dat, să trăim pentru AZI, „căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Evanghelia după Matei 6:34)
Versul îi oferă poetei înălțare, și nu vede asta ca pe stare de a fi „cu capul în nori”, ci efectiv o detașare totală de tot ce este palpabil, de tot ceea ce este pământesc, iar această desprindere de realul din jur și din sine i-o oferă cerul. Trup și suflet se contopesc cu eterul, „pentru că de sus totul se vede mai bine” .(„Cer”)
Din înalturi, gîndul autoarei zboară spre lumea minunată a copilăriei, „La casa bunicilor”. Memoria afectivă este cea care învie amintirea, trezește simțuri și-l aduce în prezentul uneori monoton pe copilul din noi, demult pitit într-un colț de suflet. Portocalele și budinca bunicii – madlenele poetei, precum și poveștile din război ale bunicului, au fost odată...
În finalul scurtei mele călătorii prin lumea „poemelor de fluturi”, m-aș opri la un fel de autoportret în slove, sau la un portret de poet, conturat în poezia „Doar eu”. Cuvintele sunt tovarăși de drum, cuvintele sunt asemenea iubitului sau iubitei, ele sunt cele care aduc, la capătul furtunii, curcubeul. Versul însoțește poetul precum sufletul dă viață și rost trupului.
„Doar eu mă pot îndrăgosti
De cuvinte
Și merge cu ele în carte
Să ascultăm cum plouă
Primăvara cu soare
Și cum, deodată,
Peste foaia de hârtie,
Răsare un curcubeu pieziș....”
(Elena M. Cîmpan, „Doar eu”)