Poeții noștri din Statele Unite. Simona Lucescu: „Românca din mine” sau versul ca balsam (Ed. G. Coșbuc, 2026)

 Stihuitoarea noastră este bistrițeană și a plecat din țară de mult, din 2004, dar nici spațiile transatlantice, nici vremea, nici starea materială bună, n-au putut să-i despartă sufletul (the soul, yes?) de țara unde a văzut întâia dată licărirea stelelor.               A predat limbile engleză și germană la CN „Liviu Rebreanu” din urbea natală, între 1996-2004, iar în Statele Unite a luat Licența practicială pentru nursing în chirurgia pediatrică.

Volumul de stihuri de acum este al patrulea, după „Aripi în versuri”-2020, „Petale de cuvinte”-2021, „Clepsidra vieții”-2023. Între scriitorii din Statele Unite este o cugetare șugubeață: „Dacă puteți să nu scrieți, nu scrieți”. Grea cerință să lași „pana” din mână după ce te-ai așezat la scris!

        Scrisul e „afecțiune” incurabilă, grea mai ales dacă te bântuie dorul de locurile unde te-ai născut, unde ai trăit anii strălucitori ai tinereții, iubirea dintâi, mentorii școlari, dorul de țară, de mamă...

        Goethe a început să-și iubească țara după ce a făxut o călătorie în „Țara cu lămâi în floare”, în Italia. „De afară se vede mai bine și mai departe”-cugeta el melancolic. Dar sufletul celui plecat pentru totdeauna?            Niciun titlu nu este  atât de manifest ca cel de față.  Simona clamează că este  româncă și nimic nu-i poate răpi această identitate, la care nu renunță. Nu este  doar o adiere de aduceri aminte, de reverii târzii, ci o „dolor-is” latin din care s-a născut dorul, adică o durere nealinată fără perspective de  extincție.

        Conștiincioasă, a venit la întâlnirea anuală a foștilor absolvenți de la Liceul Sanitar bistrițean, colegă cu fiica mea cea mare, Adina Găurean. A împărțit volume de poezie ca și cum ar împărți ceva din propria-i ființă,  ceva din acel „the soul” despre care am vorbit.

        Simona Lucescu nu vrea să mute înainte frontierele poeziei românești;  lirica ei este una familial-colocvială. Păstrezi mereu impresia că se află stând de vorbă cu tine, confesându-se. Nu are nicio tainiță, nimic de ascuns. E ca o zi cu soare: omestă, credincoasă, optimistă. Nu pare să fi pierdut nicio bătălie mai importantă a vieții. Și totuși...

        În 2023, a împlinit 37 de ani, cărora le-a dedicat prima poezie din volum: „37”. (Ca un Orwel, cu al lui  titlu din cifre:„1984”.)

                „37 de ani...e mult, e puțin?

                Cu soare, cu nori, cu flori de măslin...

 

                37 de ani. E mult...sau puțin?

                Am rămas corigenți câteodată.

                În genunchi mă căiesc și mă-nchin,

                Luminează-ne Tu viața toată.”

        Obsesiva repetare  -cifră și cuvânt- o face pe stihuitoarea noastră rudă bună cu „Gânditorul de la Hamangia” prin cugetarea din „amiaza vieții”, despre care vorbea și Dante Aligheri  la începutul  capodoperei sale.

        A doua stihuire a volumului, explicativă este „Acasă”, unde se confesează:„Acasă modelează în lut cum gândești/ Dragostea-ncepe să te inunde acasă,/ În suflet o porți , nicicând nu te lasă”.  „Străinii mă întreabă de ce-am plecat?” și fără a zăbovi, se destăinuie ca un copil păcălit: „Cu flmele,  amarnic  m-am înșelat”.

        Amăgită de „fetele morgane” ale lumii vestice, doamna Simona erupe fățiș: „Ne amăgește dracul toată viața,/ Că dacă bogăție am avea,/ Ni s-ar însenina și mai mult fața”(Amăgire).

        Consolarea cea mare, tainică, a autoarei, dincolo de patrie și chiar de lumea aceasta stă însă în zicerea Sfântului Apostol Pavel, că „Noi nu avem aici cetate stătătoate, iar patria noastră e cea cerească”:

                „Adevărata mea țară e în cer;

                Nimeni acolo nu mă va-ntreba

                De unde ești și care-i țara ta?”

                                       (Adevărata țară)

        Pentru a ne face o idee fugară despre temele abordate, înșiruim câteva titluri: Așa îmi vine, Bunica Maria, Cascada vieții, Cluj Napoca, Copilărie, Cosmos, Doamne, oare cine-s eu?, Goluri sufletești, Mulțumire, Nu vreu să mor, Puf de păpădie, Primăvara tinereții, Psalmul 34; Ps. 84, În pădurea cu alune etc.

               Fire meditativă, profund credincioasă,  nu rareori caută solitudinea – o caracteristică a firilor evlavioase și poetice:

                „Corpul e singur, sufletul nu-i niciodată.../

                Începi să știi ce e singurătatea

                Când glasul lucrurilor a-nceput să strige...”

                                                       (Singurătate)

        Iată o personificare foarte frumoasă (versul ultim), amintind de Bacovia, doar că aici este o strigare cu semnul plus, nu de respingere.

        Știe să se bucure de căderea fulgilor de zăpadă, sa se bucure de farmecul apusurilor de soare:

                       „Apune soarele ca să răsară iar,

                Culori nostalgice, fermecătoare,

                Soarele roșu, magic, incendiar,

                Mă-mbie către pana scriitoare:”

               În acest décor, simte cum: „Ca vulturii, e bine câteodată, să fii singur”/ „Nu trebuie să știe lumea toată / Când mergi la vânătoarea ta de visuri.”(metaforă excelentă!)

        Meditând la schimbarea eurilor noastre cu trecerea anilor, doamna Simona constată:

               „Cumințenia vine cu vârsta la unii.

        Modeleză Hristos, dă răspuns rugăciunii.

        Când la cîrmă-i Hristos, barca vieții plutește,

        Nu-i furtună pe mare ce (el) n-o liniștește.”

        Tristețile autumnale, „surplus de frumuseți și bogăție”, îi viscolesc amintirile, după zicerea lui Nietsche, din care citează: „Toamna e mai mult un timp al sufletului, decât al naturii”:

                „Tristeți de toamnă mă îneacă iar,

                Cu amintiri de ce n-a fost să fie,

                Mirosul dulce-al fructelor nectar,

                Paharul vieții-l umplu iar cu nostalgie.”

        Sufletul devine vibrannt când e vorba de mama, de nepotul ei, de proximi.:

                „Mamă, nu sunt gata să te pierd,

                Vreau să aud glasul tău mereu,

                Dulcile-ți cuvinte încă mă dezmierd.

                Știu și alții asta, știe Dumnezeu.”

        Pentru nepoțel, tonalitatea se schimbă, de la sonuri elegiace la metrica populară jucăușă:

                        „În lumea păgână,

                        Fă-l Doamne lumină.

                        În mână ți-l las,

                        La orice pas.

 

                        Să fii Tu modelul,

                        Iar el tinerelul

                        Ce crește frumos,

                        Iubind pe HRISTOS.”

        Dintre toate confesiunile lirice ale domniei sale, variabile ca valoare estetică, una -Ce fel de rege?- ni se pare a  avea o strălucire ideatică și forrmal-poetică aparte și din care selectăm:

                „Ce fel de rege moare pentru-ai săi,

                Jertfindu-se pe sine pentru-aproape?

                Iertând și miluind pe toți cei răi,

                O apă vie pentru însetat să se adape.

 

                Ce fel de om învie în a treia zi,

                După ce moartea l-a răpus devreme,

                Neprihănit în tot ce poate fi

                Și pe pământ și -n cer, mai sus de stele?

 

                Ce fel de om preface totul din nimic?/

                La înccput era Cuvântul.

                Creația Universului mă face mic,

                Căci toate-au fost făcute prin PreaSfântul.

 

                Ce fel de om întoarce obrazul celălalt

                Cînd pe nedrept este lovit și umilit?

                El, Creatorul coborât din ceru-nalt

                Și de Creația Lui batjocorit.

 

                Ce fel de Om și Dumnezeu ești, Doamne?

                Misterios și greu de înțeles...

                Eu cred în Tine și-n a Tale Taine

                Copil de Dumnezeu sunt, căci Tu m-ai ales.”

                                                       x

        Se cuvine să spunem că având deja patru volume de poezii, ar trebui să constatăm un progres nu neapărat în inspirație, ci în prozodie, în formele de turnare a gândurilor, simțirii poetice. Adesea poezia dv. este un fel de zicere în proză, care la sfârșit are o rimă. Nu aceasta este  poezia, oricât de frumoasă e ideea.

        Deși poeții au, practic, o libertate de exprimare enorm de mare, există și unele „dogme lirice” cum ar fi  evitarea didacticismului liric eexcesiv. Respectarea regulilor pentru versul de tip clasic, dacă am ales acest tip de versificație...

        . Chiar dacă dăm sfaturi în  poezie, trebuie să căutăm o impersonalizare, adică trecând de la persoanele a doua singular și plural, la a treia, pe cât posibil, dar nu aceasta e marea problemă.

        Dacă abordăm scrierea noastră în stilul clasic: rit, rimă, măsură (numărul de cuvinte dintr-un vers),cezură și alte atașamente, domnia voastră respectați numai rima. Faceți proz cu niște cuvinte și în final gîsiți o rimă. Poezia clasică este un dans al cuvintelor, iar poezia zisă modernă (versul alb- fără ritm, rimă de obicei etc) au o ritmică a ideilor, o anumită curgere prestabilită a cuvintelor.

               Dacă nu respectăm ritmul unui vals, tango, rumba -ca să fim mai clari- știm ce se întâmplă. Așa e și în poezie. Ruperea ritmului ne duce spre proză și vedem că deranjează. Niciodată nu va fi cineva dansator bun dacă nu ține ritmul dansurilor. Așa e și cu poezia .

        Dacă scriem versuri, trebuie să cunoaștem cât mai multe despre figurile de stil, despre imensa valoare a inversiunii. (Să luăm un exemplu (cam așa cum dă Moliere într-o comedie a sa). O propoziție  în proză:

        Vântul rece al toamnei răscolește frunzele. (Subiect=atribut+adj+atr.substantival+predicat+compl.direct). Acum încercăm o inversiune:

        Al toamnei rece vânt, prin frunze răscolind,

        Te cheamă..etc.

        Observați diferența de calitate  când spun: Vin bun am băut cu iubita mea și  Bun vin băut-am cu iubita mea. Totul din pricina inversiunii.

               Un alt capitol ce se impune  imperios cunoașterii este al figurilor de stil elementare: epitet, metaforă, comparație,  hiperbolă, sinecdocă etc. Le mai nimerim, dar nu conștient.

               Prin utilizarea lor conștientă, obținem o exprimare tot mai elevată, bucurându-ne întâi pe noi înșine și apoi pe cititor, chiar dacă sunt numai de familie sau amicii noștri. Ei nu știu de laboratorul nostru de creație, ci doar văd, simt cum ne-am exprimat de bine, mai ales că dispuneți de multă sensibilitate.

               Mihai Eminescu zice: „Din valurile vremii, iubita mea răsai”, iar peste circa o sută de ani de evoluție a poeziei, Nicolae Labiș îmbracă același simțământ în metafore și simboluri: „Numai să-mi întinzi/ Brațele de aer/ Ale clipei duse.” Labiș a urmat o  ”Școală de poezie” și...cu folos.

               Oricum, vă felicităm pentru frumusețea gândurilor, pentru dragostea dumneavoastră de Dumnezeu și de țară, pentru că v-ați atașat de muze, ca latinul Ovidiu, căruia poezia i-a fost „balsam și mângâiere pe mări și pe uscaturi” în exilul lui dobrogean.

             Vă felicităm pentru perseverența poetică și păstrăm convingerea că studiind modalitățile de exprimare poetică și citind versurile altora de la noi și din literatura universală, ați putea realiza lucruri deosebite, care să vă încânte și mai mult, întâi pe dv. ca făuritoare de frumuseți literare, iar apoi pe cititorii domniei voastre.

                                                       Prof. Vasile Găurean