Pr. Vasile Beni: Femeia samarineancă devine misionară, făcând tuturor mai netedă calea spre cunoaşterea Evangheliei lui Hristos

Textul Evangheliei la Duminica a cincea de după Paşti: “În vremea aceea a venit Iisus în oraşul Samariei, ce se numea Sihar, aproape de câmpul pe care Iacob l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo puţul lui Iacob. Iar Iisus, ostenit de călătorie, şedea lângă puţ; şi era cam pe la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie samarineancă să scoată apă. Iisus i-a zis: dă-Mi să beau; căci ucenicii Lui se duseseră în oraş ca să cumpere hrană. Femeia samarineancă I-a răspuns: Tu, care eşti iudeu, cum ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au niciun amestec cu samarinenii! Iisus i-a răspuns şi i-a zis: dacă cunoşteai harul lui Dumnezeu şi cine este Cel care ţi-a zis, dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. L-a întrebat femeia: Doamne, nici nu ai cu ce să scoţi şi puţul este adânc; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva Tu eşti mai mare decât Iacob, părintele nostru, care ne-a dat puţul acesta şi a băut dintr-însul el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? Iisus i-a răspuns şi a zis: oricine bea din apa aceasta va înseta din nou, dar cel ce va bea din apa pe care Eu o voi da lui nu va mai înseta în veci, căci apa pe care Eu o voi da lui se va face în el izvor de apă curgătoare  pentru viaţa veşnică. Atunci femeia a grăit către Dânsul: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a poruncit: mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Dar femeia, răspunzând, I-a zis: n-am bărbat. Iisus i-a răspuns: bine ai zis că n-ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat; aceasta adevărat ai spus. Doamne, a zis femeia către Dânsul: văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul cuvenit pentru închinare. Dar Iisus i-a zis: femeie, crede-Mă că vine vremea, când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi la ce nu ştiţi; noi ne închinăm la ce ştim, căci mântuirea este de la iudei. Dar vine vremea şi acum a venit, când închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, căci Tatăl astfel voieşte să fie cei ce se închină Lui. Duh este Dumnezeu; şi cei ce se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. A zis femeia către Dânsul: ştim că va veni Mesia, căruia I se zice Hristos; când va veni, Acela ne va spune nouă toate. Iisus i-a răspuns: Eu sunt, cel care vorbesc cu tine. Dar atunci au venit ucenicii Lui şi se mirau că vorbea cu o femeie; însă nimeni nu I-a zis: ce o întrebi, sau despre ce vorbeşti cu dânsa? Atunci femeia şi-a lăsat găleata s-a dus în oraş şi a zis oamenilor: veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristos? Deci au ieşit din oraş şi veneau către Dânsul. În timpul acesta, ucenicii Lui Îl rugau zicând: Învăţătorule, mănâncă. Dar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care nu o ştiţi. Deci, ucenicii se întrebau între ei: nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus însă le-a zis: mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Oare nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: ridicaţi ochii voştri şi vedeţi holdele că sunt albe, gata pentru seceriş. Iar cel care seceră primeşte plată şi adună rod în viaţa de veci, ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră; căci aici se adevereşte zicerea că: altul este cel ce seamănă şi altul cel ce seceră. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Iar din oraşul acela mulţi dintre samarineni au crezut într-Însul, pentru cuvântul femeii care mărturisea: mi-a spus mie toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la Dânsul, samarinenii L-au rugat să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui, iar femeii îi ziceau: credem nu numai pentru vorbele tale, ci fiindcă noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii”(Ioan 4,5-42).

Dragii noştri credincioşi!

Hristos a Înviat!

În tradiţia liturgică universală, atât în Răsărit cât şi în Apus, timpul pascal are două perioade: prima parte este o prelungire a sărbătorii Paştelui, cea de-a doua anunţă Cincizecimea şi are în centru taina apei, unul dintre simbolurile persoanei şi iconomiei Sfântului Duh. Convorbirea samarinencei cu Domnul Iisus Hristos ne este descrisă de Sfântul Evanghelist Ioan şi este revelatoare şi ziditoare de suflet. Este întâlnirea omului cu Dumnezeu-Omul în persoana Mântuitorului şi se distinge printr-un bogat conţinut religios-moral şi misionar. Există o sinergie admirabilă între Samarineancă şi Hristos: Hristos voia să o mântuiască, dar şi ea a vrut să fie mântuită. Iar în împlinirea acestui ideal sfânt, Domnul Hristos uneori aşteaptă, iar alteori iese El Însuşi întru întâmpinarea aceluia care are nevoie de milă şi har izbăvitor. În acest scop, fântâna lui Iacov ia forma unui amvon itinerant, oferind omului prilej de întâlnire cu divinitatea. Deşi, în aparenţă, un dialog simplu, el exprimă însă un moment însemnat din activitatea mesianică a Mântuitorului şi din care se pot desprinde mai multe multe învăţături:

1. Izvorul Apei celei vii. Folosindu-se de apă, pentru potolirea setei fizice, Domnul Iisus Hristos arată că mijloacele materiale pot călăuzi sufletele pe cărările mântuirii. Deseori Dumnezeu foloseşte prilejuri simple pentru a interveni în viaţa omului. Numeroase sunt cazurile când gesturi simple contribuie la realizarea unor relaţii însemnate între oameni. Iisus urmează această stratagemă, cerând apă să bea. Solicită apa materială spre a-şi potoli setea fizică, pentru ca apoi să ofere El samarinencei Duhul Său cel Sfânt, dătător de viaţă nemuritoare. El îi vorbea despre o „apă spirituală“, pe care o primeşte sufletul, nu trupul. Şi îi arată însuşirile apei spirituale, zicând: „Cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da, nu va înseta în veac“. Va avea acel izvor, ce susţine viaţa veşnică. Apa aceasta este harul Sfântului Duh, de care făcându-se cineva părtaş, va avea în sine însuşi izvorul învăţăturilor dumnezeieşti. Căci “râuri de apă vie vor curge din pântecele celui care crede în Mine“ (Ioan VII, 38).

2. Rugăciunea cea adevărată: “Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine cu Duhul şi cu adevărul”. (In.4, 24).

Mântuitorul învaţă prin aceste cuvinte că nu locul contează când se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu, înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Ori, Mântuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni. Aşadar, oriunde ne poate auzi şi primi rugăciunea. Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvânt al Mântuitorului, pentru că bisericile sunt şi ele răspândite în toate localităţile, la îndemâna tuturor, pe când în vremea Testamentului Vechi nu exista decât templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din când în când, toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu Trupul şi cu Sângele Lui în toate bisericile de pretutindeni. În toate e adus jertfă la Sfânta Liturghie pentru păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul nostru în viaţă. Iar bisericile sunt între casele noastre şi puterea jertfei lui Hristos din biserici se întinde peste şi prin casele noastre şi noi Îl simţim, pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne înălţăm pe aripile rugăciunii cu gândul la El.

3. Hristos se descoperă ca fiind Mesia . Când femeia spune ştim că va veni Mesia, Hristos îi răspunde: “Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine“. Aşadar,
Hristos nu se descoperă pe Sine sufletelor nepregătite, ci se arată celor care sunt dispuşi să înveţe. Aşa este şi femeia samarineancă. Ea a venit în mod cuvenit la credinţă şi, urcând ca pe nişte trepte, sare de la întrebări mai mici la o înţelegere mai înaltă. De aceea, Mântuitorul îi vorbeşte deschis că El este Adevărul, fiindcă ea „era foarte pregătită pentru credinţă, avea sentimentul că deja Îl are în faţă pe Cel aşteptat şi de aceea era plină de nădejde“ (Sfântul Grigorie Palama).

4. Samarineanca devine misionară a Evangheliei lui Hristos, Convorbirea samarinencei cu Domnul se încheie, dar cuvintele Lui stăruie în urechile ei. Purtând într-însa „scânteia credinţei“, îşi ia găleata şi se duce în cetate să spună oamenilor cele ce văzuse şi auzise, zicându-le: „Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut”. Femeia care odinioară fusese stăpânită de plăceri, devine acum „introducătoare în taine“, le face tuturor mai netedă calea spre credinţă, devine misionara Evangheliei lui Hristos, pe care ea o auzise din gura Lui şi care îi potolise setea sufletului. Căci Domnul spunea: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea“ (Ioan VII, 37). Acest moment este o Cincizecime mai înainte de Cincizecimea apostolilor. De aceea, Duminica Samarinencei este rânduită la jumătatea intervalului dintre Înviere şi Rusalii.

5. Puterea femeilor. William Golding, un celebru romancier britanic contemporan, laureat cu Premiul Nobel pentru literatură în 1983, scria despre femeile din zilele noastre următoarele: „Eu cred că femeile greșesc amarnic când pretind că sunt egale cu bărbații. Ele sunt de departe superioare și întotdeauna au fost. Orice ai da unei femei, ea îl va îmbunătăți. Dacă-i dai o casă, ea îți va da un cămin, dacă dăruiești iubire, ea îți va naște un copil. Dacă-i dai alimente, ea îți va da hrană. Oferă-i un zâmbet și ea îți va trimite inima ei. Femeia înmulțește și sporește tot ce i se oferă”. În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament se vorbește despre povestea a trei tineri, gărzi de corp ale împăratului persan Darius, care au făcut o competiție între ei. Fiecare trebuia să scrie ce consideră a fi cel mai puternic pe pământ. „Să vedem al cui exemplu va fi mai tare, iar al cărui cuvânt va fi mai înțelept, aceluia îi va da regele Darius daruri și laude mari”. Unul a scris că cel mai tare este vinul, al doilea că este regele, iar al treilea, cel mai înțelept, pe nume Zorobabel, a spus că cele mai tari sunt femeile, iar peste toate este mai tare adevărul. Auzind despre această competiție, regele a poruncit ca fiecare dintre tineri să explice opțiunea sa, în prezența tuturor bărbaților de stat. Zorobabel a avut o cuvântare lungă în care a spus: „O, bărbaţilor! Drept este că cel mai mare este regele, şi mulţi sunt oamenii, şi tare este vinul! Dar cine îi stăpâneşte sau cine domneşte peste ei? Au nu sunt femeile? Femeile au născut pe regele şi pe tot poporul care stăpâneşte marea şi pământul. Şi din ele s-au născut, şi acestea au crescut pe cei care sădesc viile, din care se face vinul. Ele fac îmbrăcămintea oamenilor, şi tot ele prilejuiesc mărirea oamenilor, şi oamenii nu pot fi fără de femei. Şi de vor aduna aur şi argint şi tot lucrul frumos, când văd o femeie frumoasă la chip, pe toate acestea lăsându-le, la ea caută şi cu gura căscată privesc la ea, şi toţi pe ea o aleg mai mult decât aurul şi decât argintul şi decât tot lucrul frumos. Lasă omul pe tatăl său, care l-a hrănit, şi ţara sa, şi se lipeşte de femeia sa. Şi cu femeia lui îşi dă sufletul şi nu-şi mai aduce aminte nici de tatăl său, nici de mama sa, nici de ţară. Şi din acestea se cuvine să ştiţi voi că femeile vă stăpânesc. Oare nu trudiţi şi osteniţi, şi toate le aduceţi şi le daţi femeilor, şi ia omul sabia sa, şi iese la drumuri să tâlhărească şi să fure, şi plutesc pe mare şi pe fluvii, și pe leu vede şi în întuneric merge, şi ceea ce fură şi răpeşte şi jefuieşte, iubitei aduce? Şi mai mult iubeşte omul pe femeia sa, decât pe tatăl său şi pe mama sa. Şi mulţi şi-au ieşit din minţi din pricina femeilor şi au ajuns robi pentru ele. Şi mulţi au pierit, au greşit şi au păcătuit din pricina femeilor. Şi acum nu-mi credeţi mie? O, bărbaţilor! Cum nu sunt tari femeile, de vreme ce fac acestea?” (III-Ezdra 4, 14-32).

În loc de concluzie am putea spune că Evanghelia ne spune cum femeia samarineancă devine misionară, făcând tuturor mai netedă calea spre cunoaşterea  Evangheliei lui Hristos.

Amin!

pr.Vasile Beni