Părintele Vasile Beni: Femeia samarineancă vine la fântână, apăsată de păcatele și rușinea vieții sale, iar acolo o aștepta Dumnezeu

Textul Evangheliei la Duminica a cincia după Învierea Domnului: ”În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Și era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână și era ca la al șaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, Care ești iudeu, ceri să bei apă, de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns și i-a zis: Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel Ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână și au băut din ea el însuși și fiii lui și turmele lui? Iisus a răspuns și i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viață veșnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici. Femeia a răspuns și a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu ești Proroc. Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Și Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui. Voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm Căruia știm, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători Își dorește. Duh este Dumnezeu, și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr. I-a zis femeia: Știm că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Și se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbești cu ea? Iar femeia și-a lăsat găleata și s-a dus în cetate și a zis oamenilor: Veniți să vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva Aceasta este Hristos? Și au ieșit din cetate și veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învățătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o știți. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui. Nu ziceți voi că mai sunt patru luni și vine secerișul? Iată, zic vouă: Ridicați ochii voștri și priviți holdele, că sunt albe pentru seceriș. Iar cel ce seceră primește plată și adună roade spre viață veșnică, pentru ca împreună să se bucure și cel ce seamănă și cel ce seceră. Căci în aceasta se adeverește cuvântul: Că unul este semănătorul și altul secerătorul. Eu v-am trimis să secerați ceea ce voi n-ați muncit; alții au muncit și voi ați intrat în munca lor. Și mulți samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Și a rămas acolo două zile. Și mult mai mulți au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii” (Ev. Ioan 4, 5-42).

                 Dragii și bunii noștri credincioși!      Hristos a Înviat!

        Duminica aceasta ne pune înainte una dintre cele mai adânci și mișcătoare întâlniri din Evanghelie, dialogul dintre Mântuitorul Hristos și femeia samarineancă la fântâna lui Iacov. Este o întâlnire care, deși pare întâmplătoare, este de fapt o chemare tainică a lui Dumnezeu către un suflet însetat – însetat nu doar de apă, ci mai ales de adevăr, de iubire și de sens. Această femeie, o samarineancă, vine la fântână în miezul zilei, singură, apăsată de păcatele și rușinea vieții sale. Dar acolo o aștepta Dumnezeu. Iar dialogul ce urmează este o revelație: Hristos îi vorbește despre o „apă vie”, o apă care stinge setea sufletului și aduce viață veșnică.

      Ce este această apă vie? Este harul Duhului Sfânt, este iubirea și adevărul pe care doar Hristos le poate da. E ceea ce lumea nu poate oferi. Căci omul poate avea succes, faimă, plăceri, dar fără Dumnezeu, sufletul rămâne gol și însetat.

    Hristos nu o judecă pe femeie, deși știa viața ei. Nu o alungă, ci o cheamă: „Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu, tu ai fi cerut și El ți-ar fi dat”. Acesta este Dumnezeul nostru: nu un judecător aspru care stă la pândă, ci un Tată care ne iese înainte, ne vorbește cu blândețe și ne dă o nouă șansă. Iar femeia, după ce L-a întâlnit, nu mai e aceeași, lasă găleata – simbolul preocupărilor ei lumești – și aleargă în cetate să le spună și altora: „Veniți să vedeți un om care mi-a spus tot ce am făcut!” Ea, care se ascundea de oameni, devine vestitoare a lui Hristos.

Și noi ne întâlnim cu Hristos, nu la fântâna din Sihar, ci aici, în Biserică. Și noi purtăm poveri, rușini, căutări. Dar Domnul e aici. Ne vorbește prin Evanghelie, ne oferă apa vie prin Sfintele Taine. Să fim și noi ca samarineanca, să-L căutăm, să-L ascultăm, și apoi să-L vestim cu viața noastră.

             Pilda fântânii și ulciorului crăpat. Un om avea două vase mari, cu care căra apă zilnic de la fântână la casa lui. Unul dintre vase era întreg, dar celălalt avea o crăpătură, și până ajungea acasă, pierdea jumătate din apă.

Timp de doi ani, omul a cărat apă așa, cu un ulcior întreg și cu unul crăpat. Ulciorul crăpat era rușinat de slăbiciunea lui și într-o zi i-a zis stăpânului:       — Îmi pare rău că sunt atât de slab. Din cauza mea, nu poți duce toată apa.Stăpânul i-a zâmbit și i-a spus:                                                     — N-ai observat că de-a lungul drumului tău cresc flori? Eu am semănat semințe acolo, iar tu le-ai udat în fiecare zi. Datorită ție, am o grădină frumoasă cu care îmi bucur sufletul și casa.

Tâlcuire:Dumnezeu știe rănile și slăbiciunile noastre. Dar dacă ne lăsăm în mâna Lui, El le transformă în bine. Așa cum femeia samarineancă, deși păcătoasă, a devenit un izvor pentru alții, și noi putem aduce roade – chiar dacă suntem „ulcioare crăpate”.

Ce ne învață Samarineanca?

Toți avem o sete. Nu e sete de apă, ci de sens, de iubire curată, de cineva care să ne cunoască și totuși să ne iubească.
Hristos este Cel care poate răspunde acestei sete. Dar trebuie să-L lăsăm să ne vorbească.

Trecutul nu-L sperie pe Dumnezeu. Poate că alții te judecă pentru ce ai fost. El te iubește pentru ce poți deveni.
După ce Îl întâlnești pe Hristos, nu poți tăcea. Femeia fuge în cetate să le spună tuturor: „Veniți și vedeți!”
Așa suntem chemați și noi: să nu păstrăm credința doar pentru noi, ci să o dăm mai departe prin cuvânt, dar mai ales prin felul nostru de a trăi.

Vă doresc să fiți binecuvântați și să nu uităm ca sus să avem inimile!      

Pr. Vasile Beni