Pr. Vasile Beni: Oare eu din ce categorie fac parte?

Textul Evangheliei la duminica 29-a după Rusalii:  „În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi, care au stat departe şi care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne! Şi, văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-i. Iar acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta” (Lc.17,12-19)

Minunea vindecării celor zece leproşi am putea spune că este o întâmplare deosebită, din care putem să învăţăm multe lucruri despre mulţumire şi nemulţumire. Pentru că Evanghelia vrea să ne arate cum toți, când avem un necaz, ne plecăm genunchii în fața sfântului altar sau în fața icoanei  şi nu numai atunci când suntem la ceas de cumpănă și de primejdii, dar îndată ce rugăciunea ni s-a împlinit, uităm cu ușurință că avem datoria morală să înălțăm și o rugăciune de mulțumire pentru binele pe care l-am primit. Şi de aceea, în cele ce urmează, aş dori să ne oprim şi să privim la cele două categorii de leproşi vindecaţi: mulţumitori şi nemulţumitori, să observăm ce putem învăţa de la fiecare dintre ei, să ne întrebăm noi din ce categorie facem parte şi să învăţăm ce am putea schimba, în vieţile noastre, spre a fi mai plăcuţi lui Dumnezeu. Şi pentru a realiza aceste lucruri, vă propun să răspundem la două întrebări, oprindu –ne apoi la un sfat sau îndem:

1. De ce n-au venit cei nouă leproşi vindecaţi ca să mulţumească Domnului? Iar aici ne-am putea întâlni cu două posibile răspunsuri:

1-Gândul de a ajunge cât mai repede acasă la cei dragi- Pentru că, în vechime „Lepra” era o boală incurabilă, care se manifesta prin descompunerea lentă a mădularelor afectate, era contagioasă şi  implica excluderea din familie, din locuinţă, din societate şi din tot ce însemna viaţă publică a celui afectat. Dacă ar fi să gândim simplu, am putea spune că aceşti oameni nu şi-au văzut casa de ani de zile, nu şi-au ţinut în braţe copiii, nu şi-au strâns la piept soţia şi cei dragi. Când Iisus a trecut prin ţinutul lor, ei au strigat stăruitor rugându-l să-I vindece. Interesant este însă modul în care a făcut Iisus lucrul acesta: i-a trimis să se arate preoţilor. Conform prescripţiilor Vechiului Testament, preoţii erau cei care constatau prezenţa bolii, evoluţia sau vindecarea ei, şi tot preoţii decideau dacă cel afectat putea să reintre în societate sau să rămână mai departe în izolare. Minunea a constat în faptul că în drum spre preoţi, dintr-o dată, cu toţii, s-au văzut curăţiţi. Orice urmă de boală dispăruse de pe trupurile lor. Şi poate primul şi singurul lor gând a fost acela de a a ajunge cât mai repede acasă şi de a se întâlni cu cei dragi. Am putea spune că au pus pe primul loc în viaţa lor familia, sănătatea şi bunurile materiale. Şi poate că nu e greşit, trist este că au uitat să fie mulţumitori sau recunoscători faţă de cel care i-a vindecat.

2.Ei s-au dus să împlinească ritualurile de curăţire - cei nouă leproşi vindecaţi nu s-au întors să mulţumească deoarece erau mai preocupaţi de religia lor decât de Iisus. Ei erau nerăbdători să împlinească toate ritualurile de curăţire prescrise de Vechiul Testament.

2.Cu ce s-a deosebit al zecelea lepros de ceilalţi nouă?

L-a văzut şi l-a simţit pe Dumnezeu în viaţa lui- Oare de ce textul biblic subliniază faptul că al zecelea lepros, care s-a întors să mulţumească Domnului, era samaritean? Samariteanul nu avea Templu, nu avea preoţi la care să se ducă, şi dacă ar fi îndrăznit să se arate pe acolo, nu ar fi fost bine primit. Ştim bine că evreii nu aveau niciun fel de legături cu samaritenii. Ca leproşi, au convieţuit bine şi evreii şi samaritenii. Însă, când s-au văzut vindecaţi, n-au mai putut sta împreună. Este posibil ca cei nouă evrei să-l fi alungat pe samaritean dintre ei. Poate că atunci când s-au văzut vindecaţi, şi când au pus la cale detaliile călătoriei lor la preoţi, a venit în discuţie şi problema samariteanului. Poate s-au întrebat între ei: „Ce facem cu el? Cum să ne prezentăm în faţa preoţilor cu un samaritean?” Probabil că atitudinea respingătoare a lor, a societăţii evreieşti, cât şi a religiei pe care o practicau, l-a determinat pe samaritean să se întoarcă la Domnul Iisus. Probabil că şi-a zis în sine: „Eu nu am Templu, nu am preoţi, nu am obiceiuri religioase, dar am pe Cineva care mă iubeşte, pentru că m-a vindecat. De aceea eu vreau să-L caut pe El.”

Să-I mulţumim Bunului Dumnezeu este un sfat şi un îndemn pentru fiecare dintre noi. Şi poate că ar fi bine să medităm care este scopul pentru care ne dă viaţă, sănătate, familie, copii, soţie, casă, bani, lucruri materiale sau alte daruri? Le primim aceste daruri ca ele să ne despartă sau să ne apropie de Dumnezeu? Primim sănătate ca, alergând din zori şi până-n noapte pentru lumea aceasta, să nu mai avem niciun timp de rugăciune? Primim copii şi nevastă ca să avem cu ce să scuzăm înstrăinarea noastră de El? Răspunsul este un categoric nu. Dumnezeu ne dă daruri ca să ne arate cât de mult ne iubeşte. Lucrul cel mai important pe care îl avem în viaţă nu sunt darurile primite de la Dumnezeu, ci Dumnezeu Însuşi. Darurile sunt doar mijloacele prin care dragostea este exprimată, dar elementul esenţial este şi rămâne relaţia de dragoste dintre noi şi Dumnezeu. Dacă punem darurile în locul Dătătorului, vom ajunge să experimentăm ce a simţit Solomon când a spus: „O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune”. (Ecles.1:2) Când „lucrurile” iau locul lui Dumnezeu, ajungem să descoperim că nimic nu mai are nici sens nici noimă. Ce i-a lipsit lui Solomon? Ce n-a avut? Din categoria „lucrurilor” a dobândit tot ce se poate obţine sub soare, însă L-a pierdut pe Dumnezeu, şi prin urmare a pierdut totul. Să ne bucurăm de sănătate, de familie, de casa pe care o avem, de slujba pe care o profesăm şi de bunurile materiale primite. Să ne facem o analiză şi să vedem dacă îi mulţumim sau nu Domnului pentru binefacerile pe care le revarsă asupra noastră. Să nu uităm să fim recunoscători faţă de Bunul Dumnezeu şi să zicem: Slavă Ţie, Dumnezeului nostru, Dătătorul nostru de bine în vecii vecilor. Amin!

pr.Vasile Beni