Pr. Vasile Beni: Spovedania, între exagerare şi formalitate

Postul Mare este perioadă de pregătire pentru marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos din morţi, iar Biserica, ca mamă duhovnicească ce ne este, are grijă de sănătatea sufletului nostru şi, printre multele mijloace care încearcă să ne apropie de Dumnezeu, ne oferă postul, rugăciunea, milostenia, spovedania şi împărtăşania. Şi pentru că este o perioadă în care credincioşii vin la Biserică într-un număr mai mare să se spovedească şi să se împărtăşească, m-aş opri la câteva învăţături legate de Sfânta Taină a Spovedaniei.  Titlul este “Spovedania, între exagerare şi formalitate” şi vreau să justific acest lucru. Pentru că misiunea preotului este de a-l apropia pe om de Dumnezeu, iar  spovedania nu trebuie să fie un şir nesfârşit de întrebări adresate de preot celui care se mărturiseşte, unele poate chiar incomode, ci mai degrabă poate fi chiar şi o formalitate, dacă penitentul în puţine cuvinte recunoaşte înaintea lui Dumnezeu că a păcătuit şi că doreşte să se îndrepte. Pentru că scopul spovedaniei este de a ne cerceta conştiinţa, de a vedea unde am greşit, iar în locul păcatelor să încercăm să sădim în sufletul fiecăruia dintre noi, florile sfinte ale virtuţilor. Pentru că oricare ne-ar fi trecutul în faţă, cu toţii avem un viitor curat şi depinde de fiecare dintre noi ceea ce vrem să semănăm.

1.Ce este Spovedania şi cum se mai numeşte?  Pentru început ar trebui să spunem că Sfintele Taine sunt lucrări văzute prin care în chip nevăzut se revarsă harul lui Dumnezeu. Spovedania este taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele creștinilor care se căiesc sincer și le mărturisesc la scaunul spovedaniei, în fața preotului.  Spovedania este mărturisirea rostită a faptelor, a cuvintelor şi gândurilor viclene, făcută de bună voie, cu frângerea inimii, cu osândire de sine, limpede, fără ruşine, cu hotărâre şi făgăduinţă de îndreptare, către un duhovnic rânduit canonic. Ea are mai multe şi diferite denumiri:

a.-Pocăință, pentru că cel ce o primește trebuie să regrete în mod sincer păcatele săvârșite și mărturisite preotului duhovnic.

b.-Mărturisire sau Spovedanie, întrucât creștinul își mărturisește păcatele înaintea lui Dumnezeu şi în fața preotului.

c.- Al doilea Botez,este o altă denumire dată  spovedaniei, pentru că prin ea se spală păcatele întocmai ca prin Taina Botezului.        

d.-Iertare, dezlegare, pentru că prin ea se primeşte dezlegare şi iertare de păcatele mărturisite.

e.Împăcare-O întâlnim şi cu termenul de  împăcare, pentru că ne împacă cu Dumnezeu, cu semenii şi cu propia noastră persoană.

Mântuitorul Hristos a instituit  această taină Sfinţilor Săi Apostoli când le-a spus: „Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer”, iar după Sfânta Sa Înviere din morţi, S-a arătat apostolilor şi le-a zis: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Și zicând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 21-23).

Aşadar  puterea de a lega şi dezlega păcatele, Mântuitorul a dat-o apostolilor și prin aceștia episcopilor și preoților.

2.Cum trebuie făcută Spovedania?

a.- De bună voie - De fiecare dată când vrem să ne spovedim trebuie să ne dorim să facem acest lucru. Nimeni nu ne poate obliga să venim la Taina Spovedaniei şi nici nu trebuie ca duhovnicul să ne oblige să ne mărturisim păcatele săvârşite.

b.-Cu frângere de inimă - Una din cele mai importante condiţii ale spovedaniei - poate cea mai reprezentativă - este frângerea inimii. Inima se frânge când conştientizează că prin păcat L-a întristat pe Dumnezeu şi că nespusei Sale iubiri, nemăsuratelor Sale daruri, a răspuns cu nerecunoştinţă, de aceea psalmistul spunea: “Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisii….“Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut…"

d.-Cu autoînvinuire - Spovedania curată este făcută cu autoînvinuire, fără încercarea de a ne uşura responsabilitatea sau de a arunca vina asupra altora. Eu şi numai eu sunt răspunzător de păcatele mele. Sfântul Ioan Scărarul sfătuieşte: „Dezgoleşte-ţi rana în faţa doctorului şi nu te ruşina. A mea e buba, părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!" Cel ce se pocăieşte sincer îşi vede continuu neputinţele şi se fereşte a se preocupa de viaţa altora şi de a-i judeca. Căci judecarea este „specialitatea" celor mândri. Cel ce trăieşte adevărata pocăinţă, pe cât înaintează în virtute, pe atât mai păcătos se simte pe sine. În acelaşi timp, cu atât mai mult creşte în el nădejdea în mila lui Dumnezeu. 

e.-Cu sinceritate - Este nevoie să ne mărturisim păcatele cu sinceritate, limpede, riguros, fără învârteli sau jumătăţi de cuvânt. Nu mergem la duhovnic spre a ne dezvinovăţi sau spre a ne ascunde căderile, ci pentru a descoperi boala noastră duhovnicească. De aceea, o bună pregătire pentru spovedanie este cercetarea atentă a sinelui, care duce şi la cunoaşterea de sine.

f.-Fără ruşine - Ruşinea este un sentiment pe care îl mânuieşte diavolul spre folosul său. Când suntem în situaţia de a păcătui o micşorează, iar când trebuie să ne spovedim o măreşte. După înţeleptul Sirah:„Este ruşine care aduce păcat şi este ruşine care aduce mărire şi har" (Sirah, 4,23).

g.-Cu hotârâre de îndreptare - Spovedania este sinceră numai dacă este însoţită de hotărârea sinceră de a nu mai repeta păcatele. 

h.-Regulată-Pentru a avea roade în viaţa duhovnicească, este necesară deasa apropiere de Taina Spovedaniei, nu doar în cazul săvârşirii unui păcat grav.  Cel care se spovedeşte des, cu cercetare de sine constantă, îşi localizează cu mai mare exactitate păcatele, pe care şi le aminteşte mai uşor. Spovedania deasă este piedică a păcatului. Căci la gândul că iarăşi va veni cu aceleaşi păcate, omul se luptă pentru a nu mai păcătui.

3.Câteva piedici în calea Spovedaniei, Pocăinţei sau Mărturisirii

a.-Amânarea este o vicleană uneltire a diavolului cu care ne poate înşela uşor. Amânăm cel mai important şi mai urgent lucru al vieţii noastre, Pocăinţa, pentru mai târziu, considerând că avem timp. Ignorăm faptul că doar prezentul ne aparţine. De viitor nu putem fi siguri. Clipa morţii este neştiută. De aceea acum trebuie să luăm hotărârea mântuitoare. Acum să punem început mântuirii.

b.-Neîncrederea în discreţia (păstrarea secretului) duhovnicului. Diavolul le insuflă multora teama că duhovnicul le va face cunoscute păcatele. Aceasta este o înşelare, pentru că duhovnicul este legat cu făgăduinţe înspăimântătoare înaintea lui Dumnezeu. Nici sub ameninţarea morţii duhovnicii nu au voie să divulge nimic din cele mărturisite înaintea lor de credincioşi.

c.Justificarea de sine este un duşman foarte periculos şi exprimă trufia, mândria interioară. Dacă adevărata pocăinţă constă în micşorarea de sine sau osândirea de sine, în recunoaşterea păcatelor şi a patimilor noastre, este evident cât de departe este justificarea de sine, ca rod şi semn al trufiei, de adevărata pocăinţă. Fariseul din parabolă este tipul reprezentativ al omului care se justifică pe sine. Se laudă cu virtuţile sale, se consideră pe sine drept şi în acelaşi timp îl desconsideră pe vameş, văzându-l păcătos, inferior lui. Cel ce se justifică pe sine îşi devine propriul judecător şi-şi oferă titlul de „drept", considerând că Dumnezeu este obligat să-l răsplătească. Devine şi judecător aspru al celorlalţi, judecând chiar şi cele mai nesemnificative scăderi ale lor.

d.Deznădejdea - apare în mintea  celor ce au săvârşit păcate mari. Acesta ascunde cu viclenie milostivirea lui Dumnezeu, nemăsurata Sa milă şi dragostea Sa de nespus faţă de noi şi ni-L arată ca fiind doar drept şi osânditor. Mai mult, ne şterge din memorie adevărul că patimile noastre se pot transforma în virtuţi, cu harul lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu îl dăruieşte oricui se smereşte şi se pocăieşte sincer. Deznădejdea constituie hulă împotriva lui Dumnezeu, căci este negarea dragostei Lui, a iubirii Sale de oameni şi a milei Sale.

O pildă: Soacra care şi-a spovedit nora Este o întâmplare din viaţa Părintelui Epifanie Teodoropulos şi în care se spune că o femeie oarecare a mers să se spovedească şi a început să o clevetească pe nora ei. Părintele a oprit-o şi, cu un ton aspru, i-a zis:– Las-o pe nora ta! Spune-mi păcatele tale! Aceea, ca şi cum nu auzise, a continuat clevetirea fără să se oprească. În cele din urmă a terminat. Atunci părintele se scoală şi-i spune:– Să îi spui nurorii tale să vină să-i citesc rugăciunea de dezlegare! Aceea însă îl întrebă cu nedumerire: – Dar mie ?– Ţie ţi-o voi citi când îţi vei mărturisi propriile tale păcate.

Prin urmare când ne spovedim să ne mărturisim păcatele noastre nu pe a celorlaţi, pentru că Sfânta Scriptură ne îndeamnă: “Mărturisiți-vă Domnului că este bun că-n veac este mila Lui”. Amin!

pr.Vasile Beni