Prea târziu, fiule! Prea târziu…

Un tată avea patru copii şi bogăţie destulă, fiind un moşier cu multe pământuri, până băteai orizontul cu privirea, dar din păcate, sărac întru credinţă, cele ale pământului şi ale lumii acaparându-l cu totul. Ciudat pentru unii sau deloc întâmplător pentru cei ce judecă creştineşte, însă copiii lui au eşuat de-a dreptul în cele ale vieţii. Cel mai mare s-a spânzurat, altul a căzut în patima beţiei stricându-şi familia frumoasă ce o avusese, altul făcuse o crimă şi acum se afla în închisoare; două fete se aflau într-o situaţie deosebită. Una s-a îmbolnăvit de cancer din cauza avorturilor, iar cealaltă zăcea într-un spital de boli mintale. Numai fiul cel mai mic era cu părintele lui…Ce se alesese de viaţa lui?

Moşierul era acum bolnav, foarte bolnav şi o bună parte din vină era pricinuită de inima amară ce i-o făcuseră copiii lui. Era ultima sa zi şi îşi chema pe nume copiii, acum când presimţea aşa de clar că se apropie de o altă lume, pe care niciodată nu o bănuise. Dar, de patul suferinţei sale nu se apropie decât fiul lui cel mic, prâslea, rămas cu părintele său.

Mirat, copilul auzea lucruri ciudate, de care nu avusese prilejul să audă: de ce altă lume vorbeşte tatăl său? Ce este aceasta? Mai este una deci? Cum o fi aceea? Veni mai aproape de cel în suferinţă şi-l întrebă:

-Tăticule, acolo unde mergi dumneata acum, ai altă casă, altă moşie, altă avere afară de aceasta a noastră?

Întrebarea copilului străpunse inima bietului părinte cu noian de păreri de rău pentru viaţa rău chivernisită, prea departe de Dumnezeu. Înlăcrimat abia putu să murmure:

-Prea târziu, fiule! Prea tărziu…Of, aşa de târziu! Şi un plâns amar îl cuprinse în ultimele lui clipe…