Premiul I și al Revistei „Răsunetul Cultural” la Festivalul „Liviu Rebreanu”, Bistrița, 2024

Daria-Maria Timiș-Varga s-a născut în 17 iunie 2010, fiind elevă în clasa a VIII-a la Școala Gimnazială „Avram Iancu”, Bistrița, și membră a cercului literar „Micii blandieni bistrițeni”, grupa de performanță, de la Palatul Copiilor Bistrița. A publicat mai întâi teatru, „Un pianist pierdut”, în revista „Nova didactica”, din februarie 2021. Încă de pe atunci, am crezut în forța scrisului său, publicând în aceeași revistă didactică un articol „Daria Maria Timiș Varga și literele, prietenele ei”. După acest moment, au urmat alte performanțe notabile: Locul al II-lea la Olimpiada Națională de Limba și literatura română, Târgoviște, 2022 și multe premii literare la concursuri de profil, dintre care menționăm: Premiul I, pentru poezie, la Concursul „Octavian Goga sau ecoul cântecului pătimirii noastre în mileniul III”, ediția XIII, Sibiu, 2022, Premiul I, secțiunea proză, la Concursul Județean „Orizonturi”, ediția XXVIII, Biblioteca Județeană „George Coșbuc”, Bistrița-Năsăud. Scrie cu lejeritate și reportaj, exemplu fiind și „Running Out Of Time – Am învățat să fiu, să văd, să descopăr – jurnal româno-polonez”, publicat în cotidianul Răsunetul, septembrie 2023, ca urmare a unei experiențe Erasmus. La Saloanele „Liviu Rebreanu”, 2023, secțiunea manuscrise elevi, a obținut premiul I și al Revistei „Mișcarea literară”. A susținut în cadrul Cenaclului „George Coșbuc”, Bistrița, decembrie 2023, alături de Olimpiu Nușfelean, o prelegere despre cartea „Numele celălalt” de Jon Fosse, laureatul Premiului Nobel pe 2023. În 2024, la faza națională a Concursului „Tinere condeie”, a obținut Premiul I, având cea mai mare medie la gimnaziu, participând în Tabăra de creație „Tinere condeie”, de la Călimănești, august a.c. A debutat în literatură cu o cronică la cartea „Chiajna, din Casa Mușatinilor” de Simona Antonescu, recenzie publicată în nr. 4/ 2023 al revistei „Mișcarea literară”. În nr 1/ 2024 al revistei bistrițene „Mișcarea literară” a publicat și proza „Frohe Weihnachten! (Crăciun Fericit!)”. De curând, a apărut în revista „Nord literar”, nr 10/ 2024, cu proza „Eram Iura”. Performanțele Dariei sunt deosebite, evident, suntem în fața unui real talent bistrițean. E o încântare să lucrăm împreună. La unul dintre recentele ateliere de creație literară, după lecturarea proaspetei proze proprii „Pântecele Morții”, toți cei prezenți ne-am ridicat în picioare, aplaudând-o. Și acest fapt ne-a convins că a venit momentul să batem și la ușa revistei „România literară”. Îi dorim un parcurs literar plin de roade frumoase. O urmărim cu mult interes! (Ionela-Silvia Nușfefelean)

Suflet de moloz

- Anişoara, aici stăteau strămoşii tăi.

Aici stăteau?! Din întreaga stradă mai rămăseseră doar schelete a ceea ce ar trebui să fie case. Doar câteva haine sfâşiate pe faţade şi podoabe incomplete în stil baroc, sau neoclasic, sau chiar Art Nouveau îşi mai urlă, surde, durerea. Îşi mai strigă viaţa, dar o strigă prin toţi porii lor calcaroşi: Trăim! Am trăit…

Aici stăteau? Simt sufletele străbunilor cum îşi caută, cu disperare, obiectele de cinste ale familiei, tot ceea ce a fost moştenit de la înaintaşi. Ştii vremea pe când încă se mai ţinea la trecutul unei întregi familii? Când arborele genealogic mergea puţin mai departe de bunici, pe care, uneori, îi uiţi dacă nu îţi fac plăcinte? Iar pe ei îi doare fiecare gură de aer luată în singurătate, ştiind că ar putea fi ultima? Da, nu cred că ştii. Şi nici sufletele străbunilor nu ştiu cine le-a înstrăinat obiectele. Nu mă refer doar la cele cu valoare materială, ci şi la cele care sunt nepreţuite prin simplul fapt că sunt ale familiei. O reprezintă. Îi captează toată esenţa şi o păstrează pentru veşnicie în ceramică, sau în lut, în porţelan, mătase. Ştii ce vreau să spun? Uite, spre exemplu, rochia de la nunta mamei bunicii tale, rochie care a fost purtată de generaţii întregi de femei şi care acum zace într-un container dintr-o metropolă. Sau pipa străbunicului unchiului tău, din care fuma în timp ce le povestea nepoţilor cum l-a salvat Dumnezeu de un obuz în Marele Război. Da, acea pipă care a fost unicul cadou şi, poate, cel mai de preţ primit de bunicul tău, înainte de a pleca într-un alt război. Acela în care, în timpul intrării ruşilor în ţară, a fost ucis de bombele lansate dintr-un avion Heinkel He-111 german chiar în timp ce fuma din pipă. Ce s-a întâmplat cu ea, acum? Unchiul tău a pus-o pe foc, crezând că e doar o vechitură inutilă.

- Anişoara, nu te apropia prea mult de casă! Poate să cadă pe tine, Doamne fereş- te!

Aici stăteau strămoşii mei… Îi aud cum mişună, îi văd cum se adună toţi în jurul gramofonului, care i-a costat o avere, şi ascultă muzică. Exact muzica preferată a străbunicii: o nocturnă de Chopin. Tot oraşul o ştia drept o mare admiratoare a compozitorului polonez, mai ales când fredona melodiile sale celebre în timp ce se ocupa de prăvălia soţului.

Îi văd pe toţi cum se cuibăresc în jurul focului, din instinctul de a se încălzi. Par atât de reali, aproape palpabili. Vreau să îi îmbrăţişez, să le vorbesc despre cât de mult i-am căutat, despre cât de des mi-am lăsat sufletul să se detaşeze, telepatic, de trup, ca să-i găsească.

- Anişoara! Ieşi afară din casă, înainte să se prăvălească peste tine! Vai, Doamne-Doamne, ce-mi faci, copilă!

- Nea Grigore! Mai încet, sperii sufletele! Sufletele străbunilor şi sufletul meu…

- Dă-le-ncolo de suflete! Să vezi că numai sufletul mai rămâne din mine când ajung în sat, că mă ceartă măicuţa ta de mă face de ruşine! Ai mai auzit tu ca un bătrân şchiop să fie sfădit de o femeie oarbă, care nici măcar nu-i e nevastă? Of, mamă, asta-i de pus în ziare, nu alta!

Cu paşi uşori, ca să nu tulbur inimile străbunilor, strânse într-un colţ şi privind cu ochi mari şi goi în jur, ies din clădire. Nu pentru că nu aş mai fi stat, ci pentru că n-aş vrea să-l mâhnesc pe nea Grigore. Bietul bătrân oricum e şchiop, poartă în piele greutatea trecutului, iar în ochi se derulează toată viaţa lui. O secundă, nu mai mult. Dar e suficient să înţelegi. Să simţi. Nu cred că ştii cum e.

- Nea Grigore, a cui e casa?

- Nu ştiu, Anişoara.

Simt cum pământul mă trage. Mă trage către oasele strămoşilor, răspândite peste tot sub scoarţa terestră. Oase sfărâmiciose deasupra cărora cresc plante şi munţi şi oraşe. Deasupra cărora creşte sânge. Aşa că ascult chemarea, mă lungesc pe dalele acoperite de buruieni şi plâng.

- Of, Anişoara, ce te doare?

Mă ridic. Nu vreau să-l supăr pe nea Grigore. Şi plec, ca să nu fiu tentată să ascult, din nou, pământul. Şi mă uit în urmă, la casa pe jumătate prăbuşită în care nu am trăit niciodată, dar de care mă simt…înnodată. Şi plâng. Plâng. Plâng…

Musca veneţiană

O viaţă efemeră a luat sfârşit. Sau o viaţă mai îndelungată decât tot timpul închis într-un ceas vechi? Ori poate va dăinui mai mult decât Veneţia, care oricum se va scufunda. Din pământ ne-am născut, pământ devenim. Aşa e şi Veneţia: din ape s-a ridicat, sub ape va ajunge. Poate din răzbunare, sau poate din milă, pentru a ascunde toate frumuseţile distante şi geometrice de ochii oamenilor imperfecţi.

Oameni imperfecţi! Oamenii sunt ca pământul: eterogeni. Cu humus şi, uneori, cu râme. Dar au şi râmele rolul lor. Ca şi musca ce tocmai s-a jertfit pe altarul spiritelor pădurii, ciopârţit şi şlefuit de aceeaşi oameni până ce din spirite a mai rămas doar o fărâmă de esen- ţă. Ca să poarte noroc.

Dar cu ce scop s-a jertfit această insectă? Dintr-un motiv imposibil de înţeles pentru oameni. Şi eu sunt tot om. Şi nu pot înţelege acest act de curaj inutil. Sau poate mai util decât orice a făcut vreun Homo Sapiens vreodată. Doar musca ştie motivul. Iar eu vreau să-l descopăr.

Încerc să o resuscitez, dar degetele mele sunt prea groase şi eu, prea mare pentru a-i face masaj cardiac. Aşa că a devenit o cauză lipsită de speranţă. Iar musca a decedat, la ora 17:05, pe bucata de lemn ciopârţită – ca să aducă noroc.

Nu, nu i-a întocmit nimeni certificatul de deces. Şi nu a fost nici măcar un medic de faţă. Dar muştele nu trăiesc între ziduri de hârtie înmărmurită, sculptată cu modele complicate – palate reci, distante. Dimpotrivă: în lumea lor mai puţin evoluată, dar mai fericită din numeroase puncte de vedere, nu există graniţe, vizibile sau nu. Aşa că oricum nu va conta dacă are sau nu certificat de deces. Nu e ca şi cum ar fi un bilet de acces în Rai, ca la muzeu. De fapt, nu e ca şi cum muştele ar ajunge în Rai. Sau poate că există şi un Rai al muştelor?

Atâtea întrebări şi o singură sursă de la care pornesc toate răspunsurile, iar această sursă e moartă. Absolut încântător!

Tot ceea ce a rămas e un spirit exagerat de şlefuit, o muscă moartă şi un pahar cu apă cristalină.

Poate şi apa are un rol în acest act tragicomic din cauza ridicolului situaţiei.

Oare această colecţie de molecule de H2O stă acolo ca să-mi amintească de Veneţia şi de scufundare şi de comorile arhitecturale ce vor deveni utopie pentru peşti? Sau e doar o oglindă ce are capacitatea de a-mi distorsiona eul în cele mai interesante moduri?

Atrasă de această suprafaţă translucidă, privesc mai atent şi văd un chip zâmbitor, gata să pălăvrăgească. Iar acest chip e al meu. Doar că nu e al meu, pentru că eu nu zâmbesc. Eu încerc să păstrez solemnitatea potrivită unei înmormântări care nu va avea loc vreodată, pentru că această muscă nu s-a născut, de fapt, niciodată, în memoria colectivă a umanităţii. Şi doar oamenii fac înmormântări. Aşa că nu are rost să mă prefac afectată. Dar poate nu mă prefac.

Atâtea dileme! Mă enervez şi beau apa din pahar, cu tot cu chipul meu în el. Mă beau pe mine, ce ciudat! Doar că, în mod curios, parcă toate dilemele s-au mai ameliorat. Am realizat că, de fapt, eu voi înghiţi Veneţia, alături de ceilalţi oameni. Vom revărsa de miliarde de ori 70% apă din corpurile noastre.

Poate că marea nu va reuşi vreodată să ascundă Veneţia de privirile noastre, pentru că toată apa din noi se va vărsa în Oceanul Planetar şi va mângâia marmura rece, şi cărămida, şi toate amintirile ce vor alerga pe vecie pe străzile Veneţiei.