Privirea retrospectivă a epigramistului

,,Vremea nu se mai întoarce.

Anii adunaţi apasă,

Numai gândul tău mai toarce

Fir subţire de mătasă!”

( Emil Sângeorzan)

A pune faţă în faţă pe un epigramist cu timpul, pare o încercare fără sens, fiindcă el imediat o să înşurubeze vremea trecătoare într-un catren şi o să râdă de tine, atenţionându-te că prea aluneci spre ,,filosoficale”, când în realitate totul este mai simplu. Acesta o să rezolve nefirescul asocierii printr-o ironie dulce, împăturită în patru versuri. Probabil că te-ar mai întreba, ca pe un client obişnuit, ce rimă preferi pentru dedicaţie.

Asemenea gânduri au început a-mi da târcoale, la finalul lecturii volumului ,,Stele verzi” ( Editura ,,Karuna”, Bistriţa, 2009) al venerabilului profesor Emil Sângeorzan.

Epigramiştii nu pot fi persoane cu suflete închistate, firi retrase, fiindcă dânşii caută spectacolul lumii, pe care semenii lor îl oferă. Ei sunt observatorii imparţiali care sesizează metehnele, moravurile, păcatele celor din jur şi ca nişte preoţi dau dezlegare de păcate prin catrenele scrise.

Scena spectacolului uman e mare, personajele multe şi diverse, iar epigramistul culege cu hărnicie din multiplele surse care îi ies în cale. Între epigramist şi ,,lume” se interpune observaţia fină, ironică, câteodată sarcastică, dar la urmă totul este ,,spălat” cu voie bună, cu înţelegere şi toleranţă. Am scris şi eu acolo ,,nişte vorbe”, pare a spune cel din urmă, parcă cerându-şi scuze, când uneori observă feţe care îşi schimbă culoarea sau geografia obrazului, sau se complace într-o comuniune de veselie, când are de a face cu adevăraţii degustători de epigrame.

La început Emil Sângeorzan caută nişte ,,definiţii epigramatice” ( capitolul I), ca o introducere în temă. Aproape nimeni nu este evitat, fiindcă realitatea este complexă, ,,fauna” umană oferindu-i autorului exemple demne de încondeiat, la tot pasul: doctori care îţi îngraşă factura, parlamentari mânuitori de vorbe goale, judecători cu decizii ,,strâmbe”, funcţionari care aşteaptă ploconul obişnuit. Uneori bancuri folclorizate devin epigrame ( ,,Funcţionarul”, ,,Comparaţie”).

,,Metehnele” sunt catalogate ,,apucături”. Unii sunt cu şpriţul mereu, alţii preferă cerşitul în locul muncii, copiii îşi scot în stradă părinţii, domiciliul conjugal devine ring de box etc.

,,Izul politic” contaminează totul. Taxele se înmulţesc ca pe vremea ,,fanarilor” , schimbarea înseamnă înlocuirea dracului cu ,,ăl bătrân”, peste tot se trag sforile, cei de la putere uită de cei mulţi, aflaţi ,,la capătul..puterilor”, aleşii naţie coboară ,,printre noi”, în campaniile electorale, ca sfinţii, opoziţia bagă doar beţe în roate, iar românii au ajuns să facă ,,saltul”/ Că ne mâncăm, unul pe altul !...”( ,,Evoluţie”).

Epigramistului îi place să scotocească dincolo de aparenţe , să aprindă câte o scânteie de insinuare, de ironie, înviorând monotonia existenţială, platitudinile cotidianului : ,,Oamenii se-mpart în trei:/ Mici, mitici şi, ...mititei!....” (,, Felurile oamenilor”). Sub masca umorului se întrevăd şi accente grave: ,,-Chiar dacă mai nimic nu-mi iese/ Şi mai nimic nu mă mai doare/ Să ştiţi că fac mereu progrese:/ De ieri, mă duc în trei... picioare!” ( ,,Veşti de la bunica”).

În postura unui Păcală vesel, epigramistul se întrebă şi tot el ne dă răspunsuri. Badea Ion întreabă dacă NATU ( NATO), ,,dă...ceva?/ Ori, numa aşteaptă de la noi?!...”( ,,Întrebarea lui badea Ion la intrarea noastră în NATO”).

O serie de epigrame, dedicate prietenilor filatelişti. ,,Dedicaţiile” ( capitolul VII) sunt foarte percutante. Al. Misiuga, semnalează Emil Sângeorzan, a nemurit soacrele şi a propus sistemul bicameral din ,,SOACRE şi...NEVESTE”( ,,Sistemul electoral al lui Al. Misiuga”).

Câteva ,,rondeluri” înviorează liric volumul, continuând cam aceeaşi tematică a epigramelor. Cartea se încheie cu nişte ,,minifabule” şi cu o ,,cronică rimată”.

Avem în faţa noastră un volum al unei priviri retrospective a unui epigramist aflat la o venerabilă vârstă. Din ,,piscul” anilor săi, ca de pe înălţimile Olimpului, Emil Sângeorzan priveşte spectacolul lumii cu înţelepciune, cu detaşare, cu puţin scepticism, amintind de ,,Glossa” eminesciană:

Autorul radiografiază societatea românească actuală cu privirea lui de epigramist, dorind parcă să nu ne supere, să nu ne moralizeze, ci să ne invite să râdem împreună cu el, fiindcă toate sunt trecătoare: ,,Vremea nu se mai întoarce./ Anii adunaţi, apasă./ Numai gândul tău mai toarce/ Fir subţire de mătasă!” ( ,,Una caldă, ş-alta rece”).