Prof. univ. dr. Otilia Hedeșan (președinte Asociației de Științe Etnologice din România): România e o ţară de ţări. E important ca un cercetător să vadă aceste realități

         Rep.: - Etnologii din ţară se întâlnesc zilele acestea la Bistriţa. E o întâlnire găzduită în premieră de municipiul nostru. Este vorba despre Conferinţa Anuală a Asociaţiei de Ştiinţe Etnologice din România.

         Prof. univ. dr. Otilia Hedeşan: - Mă bucur să fiu la Bistriţa în acest final de noiembrie. Este deja începutul iernii la Bistriţa, însă asociaţia noastră are o tradiţie, şi anume aceea de a avea aceste întâlniri anuale ale sale în ultima decadă a lunii noiembrie. Pe urmă intrăm în sărbătorile oficiale – Ziua Naţională, sărbătorile de Iarnă – când majoritatea colegilor mei sunt implicaţi, fie în organizarea de evenimente în diverse locuri, fie fac cercetări şi observaţii în teren însă, în cea mai mare parte a întâlnirilor noastre ne vedem puţin înainte ca să vedem ce a făcut fiecare, ce idei a descoperit în anul care a trecut, ce cărţi a scris şi, poate, ce ar mai fi de făcut în continuare.

         Rep.: - Cât de utile sunt pentru dumneavoastră aceste întâlniri anuale?

         Prof. univ. dr. Otilia Hedeşan: - Pentru mine e mai degrabă o obligaţie însă cred că, pentru majoritatea care participă este o ocazie de a marca faptul că ţine de o anumită profesie. Noi nu suntem o comunitate profesională mare. E mai degrabă o nişă, însă e o nişă care are o miză. Sensul cercetărilor pe care noi le facem e unul foarte important. Încă trebuie consemnate tradiţii, trebuie consemnate, iată, după aproape 200 de ani de când au început aceste cercetări şi pe meleagurile noastre. Întotdeauna s-a spus: gata, tradiţiile se termină. Suntem la începutul celui de-al treilea mileniu şi tot mai sunt lucruri interesante de făcut, de notat şi mai ales de pus undeva, astfel încât, în presupusul, imaginatul moment în care lumea va fi atât de îndepărtată de tradiţii, totuşi, ea să poată să se întoarcă, să studieze, să afle ce au făcut înaintaşii săi.

         Rep.: - Aţi spus „atunci când lumea va fi îndepărtată de tradiţii”. Cum o percepeţi acum, cum ne conectăm la tradiţii în acest moment?

         Prof. univ. dr. Otilia Hedeşan: - Da, este o întrebare grea, dar şi mai greu răspunsul, pentru că eu cred că, în aceşti câţiva ani ai pandemiei care ne-au buimăcit pe toţi, statutul un timp mai îndelungat acasă,  în familiei, dar şi ai utilizării foarte intensive a social media, a internetului, foarte mulţi oameni au redescoperit, într-o formă sau alta, nu neapărat în forma genuină, tradiţiile, însă într-o anumită formă au aflat măcar de pe internet că în această perioadă se face un anumit lucru, în altă perioadă, alt lucru, că ar trebui să facem  aici sau să nu facem cealaltă ş.a.m.d. Pe de altă parte, eu sunt şi profesoară la Universitatea din Timişoara, dar nu am trăit niciodată acest moment atât de dramatic în care tinerii de 19-20 de ani să parcă că nu au prea multe informaţii despre ceea ce, în satele de unde ei vin, micile oraşe de unde ei vin, fac părinţii lor sau, mai precis, bunicii lor. Deci, chiar trăim momente de ruptură şi, pentru că trăim momente de ruptură, încet-încet, sensul etnologiei de a observa, consemna, dar mai ales de a conserva lucrurile observate, este unul important.

         Rep.: - Câteva cuvinte despre cei care vor participa la această conferinţă, despre specialiştii etnologi care sunt la Bistriţa şi, de ce Bistriţa?

         Prof. univ. dr. Otilia Hedeşan: - Asociaţia de Ştiinţe Etnologice din România a fost înfiinţată aproape în urmă cu 20 de ani, e a XIX-a noastră întâlnire, anul viitor vom avea XX de ani. Prin coalizarea întâi a unor angajaţi din muzee – Muzeul Naţional al Satului din Bucureşti, Muzeul din Sibiu, Muzeul din Braşov, Muzeul din Arad, Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea sunt primii participanţi la această asociaţie. Însă, încet-încet, ea s-a deschis şi s-a şi recalibrat. Adică, sunt membri ai Asociaţiei pe bază de adeziune şi pe bază de CV – să vedem că omul are preocupări în acest domeniu -, persoane care lucrează în universităţi, chiar membrii noştri provin din universităţile din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara, Craiova, Sibiu, Baia Mare – în primul rând. În al doilea rând, sunt persoane care lucrează la centrele creaţiilor sau la centrele culturale, depinde cum se numesc aceste instituţii abilitate cu prezervarea patrimoniului în diverse oraşe sau judeţe din România. În al treilea rând, sunt muzeografi, câţiva realizatori de emisiuni din radio, din televiziuni, mai ales din televiziunile locale şi, de asemenea, avem un număr mare de tineri care vin, unii dintre ei rămân, unii vin ca studenţi, masteranzi, doctoranzi, unii fac o carieră în acest domeniu şi devin membri importanţi ai asociaţiei, alţii dispar pe parcurs, însă aceasta este o mişcare firească. Participanţii din acest an vin din foarte multe oraşe – Bucureşti, Piteşti, Sibiu, Iaşi, Oradea, Baia Mare, Zalău, Timişoara, Braşov, din Harghita, de la Târgu Mureş ş.a. Bistriţa s-a oferit să găzduiască această întâlnire pentru că întâlnirea Asociaţiei de Ştiinţe Etnologice este una itinerantă. Atunci când acest grup de cercetători a pus bazele asociaţiei, asta a fost una dintre convenţii, întâlnirea să aibă loc, pe cât posibil, de fiecare dată în altă parte. A fost găzduită la Bucureşti, la Muzeul Ţăranului, la Muzeul ASTRA din Sibiu de mai multe ori, la Universitatea din Craiova, la Universitatea din Timişoara, la Muzeul Ţării Crişurilor, aşa că, atunci când, în cursul anului trecut am avut întâlnirea şi s-a pus această propunere, mie mi s-a părut foarte interesant. Repet, eu, de obicei, am în derulare numeroase proiecte astfel încât eu pot să mă mişc cu relativă uşurinţă în diverse locuri din România. Însă eu cred că este foarte important ca cineva care lucrează într-un institut de cercetare în Bucureşti sau în Cluj, să vadă realităţi foarte diferite – şi cum au loc manifestările culturale într-o anumită zonă a ţării, şi care sunt actorii culturali importanţi, şi cum reacţionează aceşti actori culturali cu factorii de decizie, eventual, venind sau plecând de la conferinţă să se oprească câteva minute în satele dintr-o anumită zonă să vadă cum se schimbă peisajul, cum se schimbă arhitectura, cum se schimbă vorbirea oamenilor, obiceiurile acestora. Eu cred în ideea că România e o ţară de ţări şi că, pur şi simplu, treci de un anumit prag şi constaţi aceste diferenţe. De aceea, între lucrurile care au fost prioritare pentru mine în anii în care m-am ocupat şi mă ocup de asociaţie, este această idee de schimbare a locului. E important să vezi cum se văd lucrurile când eşti aici, la câţiva kilometri de Valea Bârgăului şi cum se văd ele când ai instituţia vizavi de Guvernul României. Toate aceste lucruri ţin de experienţa unei anumite discipline.

         Rep.: - În fiecare an, bănuiesc că aveţi programate, pregătite şi derulaţi inclusiv vizite în teren – aşa cum spuneaţi – să vadă satele, să vadă tradiţiile din zona respectivă. Înţeleg că şi acum aveţi programată o astfel de ieşire.

         Prof. univ. dr. Otilia Hedeşan: - Da, practic sunt patru momente. Poate că ele o să crească numeric pe parcurs, dar sunt patru momente, toate importante, după părerea mea. În prima seară a conferinţei avem parte de un spectacol; în a doua seară a conferinţei are loc o expoziţie inedită; iar sâmbătă mergem într-o foarte scurtă deplasare pe teren, în primul rând, în Muzeul „Liviu Rebreanu”, iar după aceea la Muzeul „George Coşbuc”. Când îţi pui problema cum să ajungi de la Bucureşti la Bistriţa, trece nu trece autostrada, vine nu vine trenul, aterizează sau nu avionul, pare că Bistriţa e departe. Însă, în altă ordine de idei, întreaga noastră educaţie literară sau o parte importantă a educaţiei noastre literare, se bazează pe operele unor autori care sunt originari din aceste ţinuturi. Imaginarul satului românesc, aşa cum ne este el forjat prin lista de lecturi obligatorii din şcoală, ţine de maniera în care el a fost imaginat, ficţionalizat şi apoi aproape mitizat în baza operelor lui Liviu Rebreanu. Sunt lucruri la care nu putem renunţa. Aş face o paranteză spunând că, în urmă cu vreo lună de zile, am discutat cu colegii specialişti în studii de românistică, stabilind o întâlnire a acestei asociaţii la Ipoteşti. Şi cineva a comentat că nu are rost să mergem la Ipoteşti pentru că nu are aeroport. Da, nu există aeroport la Ipoteşti, dar există aeroport la 40-50 de km de Ipoteşti, adică, aş spune că există, dacă vedem lucrurile aşa, pur şi simplu în virtutea faptului că e greu să ne imaginăm studiile româneşti fără să ne raportăm la aceste locuri. Din când în când e bine să ieşim din lumea internaută şi să vedem aceste locuri în direct. Voi spune câteva lucruri în avans despre expoziţia de cămăşi – la ce mă gândesc eu că ar fi important de menţionat aici. Vedeţi, ultimii ani au fost dominaţi - poate nu pentru publicul foarte larg, dar presa a reflectat acest lucru, specialiştii au scris despre asta – şi s-a vorbit foarte mult despre ţinuta feminină, despre ie, despre cămaşa cu altiţe, despre integrarea acesteia pe lista de prezervare UNESCO ş.a. S-a scris ca şi când această bătălie nu ar fi ţinut de o anumită realitate, ca şi când în dulapurile fiecărei persoane, sau a majorităţii persoanelor,  nu ar exista haine, poate nu întotdeauna cele mai decorative, cele mai frumoase cu putinţă, dar haine care au fost ale bunicii, ale străbunicii, ale unei vecine care a murit şi a lăsat nişte obiecte care au fost purtate şi care au propriile lor poveşti. Această absolutizare, de exemplu, pe ideea de ie a făcut să pară că sunt zone în care nu există o asemenea tradiţie, ceea ce e complet fals. Ideea de altiţă care a fost adusă în cele din urmă în discuţie, iar a fost făcut să pară că sunt zone în care oamenii au umblat direct în tricou din totdeauna. Cuvântul cămaşă este cel mai răspândit, echivalentele acestuia. De asemenea, această exacerbare pe ţinuta feminină a lăsat lucrurile cumva într-un mare dezechilibru. Eu sunt chiar curioasă să văd aceste cămăşi bărbăteşti, aceste ţinute bărbăteşti pentru că n-aş crede că, o gospodină care se respectă îşi lăsa bărbatul să umble fără să poarte grija felului în care acesta apare în societate. Prestanţa, prestigiul, bogăţia, autoritatea, apartenenţa la un grup, toate aceste lucruri pot fi citite şi din această ţinută. Sper să văd acest lucru.

         Rep.: - Înţeleg că e doar o mică parte din colecţia pe care o deţine Menuţ Maximinian, sunt probabil cele pe care le-a ales pentru această expoziţie. Pe lângă această activitate o să ajungeţi şi la Salva unde e un loc foarte important în ceea ce priveşte realizarea acestor ţinute, femeieşti sau bărbăteşti.

         Prof. univ. dr. Otilia Hedeşan: - Da, este în drumul nostru şi sper să vedem acolo măcar o mică demonstraţie sau o argumentare referitoare la motivele pentru care cineva alege, în continuare, să creeze aceste ţinute. Aş vrea să spun aici un lucru care mă leagă de Bistriţa, în pofida faptului că nu sunt unul dintre prietenii tradiţionali ai instituţiilor culturale din această regiune. Eu sunt profesoară la Timişoara, trăiesc acolo de foarte îndelungată vreme în Banat. M-a fascinat întotdeauna această similaritate între locuitorii din Banat şi cei din Bistriţa. În perioada comunistă, mulţi bistriţeni au câştigat bani buni muncind sezonier în Banat şi le-a plăcut foarte mult acolo, le-a plăcut inclusiv cum îşi făceau bănăţenii ţoalele, cum se spune în Banat, ţinutele. Foarte adesea, felul în care s-au produs, de către oameni, de către femei meşteşugari, meşteriţe, hainele, care au fost moda unei anumite perioade, deopotrivă în Banta şi în Bistriţa, aceste lucruri au fost comentate, criticate: De ce s-a introdus acest ornament?; De ce s-a cusut cu această culoare?; De ce s-au folosit aceste ţesături şi nu cele tradiţionale? Asta au spus unii specialişti, unii mai spun şi astăzi. Din fericire, unii mai spun şi astăzi şi vocile lor contează. Însă, pentru mine, aceste transformări sunt semnul cel mai clar al faptului că aceste comunităţi îşi valorizează ţinutele tradiţionale. Cum să valorizezi când nu eşti atent la ceea ce este înnoitor? Mai e un lucru important, şi anume faptul că, în aceste două ţinuturi, e foarte important să-ţi arăţi bogăţia. În alte locuri, bogăţia se maschează, este discretă, se camuflează, cum se spune. În Banat şi în Bistriţa, dacă ai avere, nu e ruşine să arăţi această avere. Asta din cauză că acestea sunt ţinuturile în care a avea avere înseamnă puţin altceva decât în anumite regiuni. Nu înseamnă să deţii nişte teritorii întinse. Înseamnă să fii stăpân la casa ta, să ai curajul să-ţi arăţi averea şi să fii liber. Aceste lucruri mie mi se par extrem de importante şi mi se pare important că îţi arăţi prin ţinută această libertate.

         Rep.: - Coordonaţi o platformă digitală pentru tezaurizarea patrimoniului cultural-regional care e o parte importantă în tot acest puzzel al păstrării tradiţiilor.

         Prof. univ. dr. Otilia Hedeşan: - Da. În aceste vremuri în care trăim, digitalul e un continent în plus. Pentru unii e deja principalul continent. Grupul nostru de cercetare de la Universitatea de Vest din Timişoara a realizat o platformă care se numeşte Hera, de la Heritage, şi Hera de la numele personajului din mitologia greacă care era soţia stăpânului, adică persoana abilitată sau personajul abilitat cu această grijă pentru lucrurile care ţin de gospodărie, ţin de casă. Patrimoniul nostru e de fapt, ceea ce vine dinspre această veche relaţie cu casa, cu familie, cu gospodăriile. Regăsim aceste informaţii aşezate pe platformă şi aşteptăm acolo mereu, inclusiv contribuţiile celor care doresc să posteze ceva despre patrimoniul, matrimoniul regional.

         Rep.: - Vă mulţumesc foarte mult. Vă doresc şedere plăcută la Bistriţa şi sper să vă facă plăcere şi să vă bucure privirea şi sufletul tot ceea ce veţi vedea zilele acestea aici.              

Prof. univ. dr. Otilia Hedeşan: - Mulţumesc mult.