Punctul de zenit, din zare!

Aurel I. Borgovan mi-aduce aminte, citindu-i versurile, de trubadurii medievali coborâţi parcă din timp din gondolele strălucitoarei Veneţii şi deghizaţi în costume de secol XXI. El foloseşte frumosul poetic, Lumina. Este un poet solar. El încearcă ca un liric oştean tradiţional, cu bune maniere civilizatoare, să îndrepte tarele morale ale societăţii omeneşti oriunde l-ar purta paşii şi l-ar naşte liricul destin. Este un sensibil, un osciloscop sufletesc între pământ şi cer, între om şi Dumnezeu!

Tematica elegiilor sale începe cu Dumnezeu şi Universul, iubirea, familia: mama, soţia, copiii, nepoţii, apoi floralul şi vegetalul apropiat parcursului politicului şi a politicienilor, dimineţi cu soare, primăveri fericite, poetul apărând ca un sculptor al Muzei, folosind sensibila dar puternica daltă a Cuvintelor.

Şi pentru a vorbi poetul, şi nu prefaţatorul, şi fiindcă amândoi suntem slujitori ai Cuvântului Divin, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului! Adică să cităm reuşitele lirice din acest al treilea volum semnat de Aurel I. Borgovan. Nici nu s-ar putea un argument mai puternic! Citiţi şi bucuraţi-vă de sufletul junimist şi de talentul înnăscut, nu făcut, al autorului, îmi permit să aleg pentru privirea şi inima virtualilor cititori: “Aş vrea să strâng în braţe Universul/ De-aş avea putere atât de mare/ Aş aduna la piept pământ şi mare/ Putere-aceasta o are numai versul/ Iubito, îţi voi scrie o romanţă/ Cu versuri voi împodobi iubirea/ Când ochii tăi reflectă strălucirea/ O serenadă-ţi dărui cu speranţă” – “Aş vrea să strâng în braţe Universul”. Poetul vrea să cuprindă în braţe Universul cu speranţă şi iubire, temele dintotdeauna ale poeziei şi poeţilor. Autorul deschide ferestrele sale sufleteşti larg către lume, către oameni! Cităm: “Eu, larg deschid ferestrele spre cer/ Să-mi lumineze sufletul din plin,/ Să nu-mi rămână singur şi stingher/ Şi să-l feresc de rele şi venin (…) Şi larg deschid ferestrele spre zări/ Ca soarele să-mi lumineze părul/ Răcoarea dimineţii o sorb în nări/ Cu mintea o să descopăr adevărul” – Ferestre larg deschise”.

Pentru generaţiile ce vin, poetul rosteşte profetic în acelaşi poem, ca un crez liric: “Eu larg deschid ferestrele spre viaţă/ în casa mea să o poftesc din nou/ Să-i simt din plin tot farmecul în faţă/ Căci viaţa-mi este cel mai scump cadou”. Viaţa omului, ca cel mai scump cadou, este firul roşu ce străbate şi uneşte întreg volumul! Aurel I. Borgovan scrie tonic, ca un român sfătos ieşit din pământul miticei Dacii. Este un spirit senin, solar, ce doreşte să atragă atenţia sufletului nostru. Din poemul “Mama” recităm pentru dumneavoastră: “Mai stăruie în minte melosul vocii tale/ Şi-mi sună-n amintiri iar glasul tău patetic/ Iar sufletu-mi tresaltă dintr-un seif ermetic/ Din paradisu-ţi sacru îmi mai răsari în cale”. De la paradisul copilăriei şi “al mamei, de la inocenţa şi puritatea vieţii de atunci la viaţa de supravieţuitor adult – închisă într-un seif ermetic! Revolta poetului împotriva unei lumi supertehnicizate, dar lipsită de iubire şi legi morale, de sensibilitate, se simte vibrând în întreaga carte. Poetul face un elogiu în primul rând vieţii, iubirii şi naturii, dar şi apropierii, prieteniei şi sincerităţii între oameni. Acesta va fi scopul scrierilor sale! Ca motto ar putea fi poezia “Poetul”, al înaintaşului său, George Coşbuc. Mai citam din titluri: “8 Martie”, “Primulele”, “Ai trup superb”, “Pe faţa ta un trandafir se-nvoltă”, “Iubirea-i sentiment miraculos”, “Unirea (ianuarie 1859)”, “Dimineaţa”, “Primăvara”, “Hristos”, “Puştiul”, “Platanul”, “Oriunde paşii te-ar purta”, “Timpule, fii răbdător”, “Chipuri de înger”, “Nu rupe florile”, “Apa”, “Cărţile-mi sunt prietenele mele”, “Nu judecaţi tot ce gândesc”, “De-aş mai trăi”, “Pe drum de cer”, “În suflet încolţeşte un regret”, “Răzbunarea prostului”, “Trecut de miezul nopţii”. Scriitorul simte trecerea timpului cosmic şi biologic al omului, de aceea somaţia “Timpule, fii răbdător!”.

Cine este poetul Aurel I. Borgovan, ce concepţie artistică are, ce crez? Răspunsul – în poemul “Ce sculptor şi ce model!?” venind parcă cu ecouri din măiestrii lirice argheziene: “Ce daltă-a fost atât de măiestrită/ Ce sculptor e atât de măiestrit/ Care-a sculptat statuia strălucită/ Ce minunat model au izbutit”.

Autorul ar dori să fie, să se identifice cu sculptorii Antichităţii, ce foloseau în opera lor armonia şi frumuseţea divină prin Numărul de Aur, Măsura de Aur!

Cum spuneam, fiind un om al cetăţii, poetul exclamă: “Nu pot să fiu indiferent/ Pe oameni vreau să-i înţeleg/ Tot ce gândesc, ce fac, ce dreg/ În iureşul lor permanent./ Nici firea mea nu e distantă/ La toate sunt atent, fireşte/ Când lumea veşnic se-noieşte/ Trăiesc o viaţă trepidantă” – “Nu pot să fiu indiferent”, Aici se pot distinge sonuri din lirica lui Topârceanu. Tot în poezia cetăţii se pot include şi poemele “Durere şi tristeţe” şi “Bătrânul turn” – dedicate unui eveniment şocant şi dureros pentru locuitorii unei comunităţi, cărora un incendiu devastator le-a mistuit turnul şi ceasul Bisericii Evanghelice din Bistriţa, în 11 iunie 2008: “Simbolul Bistriţei medievale/ Peste vieţile noastre-i prăbuşit/ Într-un incendiu ce l-a mistuit/ Şi ne-a lăsat în suflet numai jale”. Iată poetul ca un barometru sensibil al realităţii, al lumii.

Dar adevăratul crez al poetului Aurel I. Borgovan – emblematic şi esenţial pentru orice om de pe Terra – este poemul ce închide/deschide cartea ca o cheie divină. – “Nu-s singur, sunt cu Dumnezeu!/ îl citam în întregime, ca un adevăr frumos rostit şi scris ca o eliberare prin spirit divin pentru omul terrian: “Când mi-a murit soţia, a fost un şoc cumplit/ Pământul se surpa de sub picioare/ Păream ca o stafie orbecăind sub soare/ După vreun an de zile de-abia m-am regăsit./ Eu l-am strigat pe Dumnezeu în casă/ El a găsit un suflet răvăşit/ M-a vindecat, cu greu mi-am revenit/ Pribeag singurătăţii nu mă lasă./ Dialogăm, El este tatăl meu/ Mereu mă sfătuieşte cu o vorbă bună/ Pe-un drum mai drept El pururi mă îndrumă/ Nu mai sunt singur, sunt cu Dumnezeu!/ Mi-a spus atunci: Fii fericit, eşti viu,/ La naştere ţi-am dat un har şi ţie/ Eşti talentat, apucă-te şi scrie/ Nu-ţi irosi viaţa ca într-un pustiu!/ Începe-a scrie, mâine dimineaţă,/ Talent ţi-am dat cât este cu putinţă/ Tu ai şi har şi ai şi iscusinţă/ De-acum acesta-i rostul tău în viaţă!/ Am tresărit, ca dup-un jurământ/ Şi-am adormit, visându-mi iar, soţia,/ ce îmi spunea: -Ţi-e muză, poezia/ Te va-nsoţi de-acuma pe pământ./ Şi m-am trezit, era în zori de zi,/ Când, ca prin vis, mă saluta soţia./ M-am deşteptat scriindu-mi poezia/ Urmat-apoi de alte poezii./ M-am regăsit din nou, pe drumul greu/ Redeşteptând în suflet bucuria/ Că mi-a rămas fidelă poezia/ Şi nu sunt singur, sunt cu Dumnezeu!”

Acesta este punctul de zenit al fiecărui om de pe Terra, din zarea sa, pe care omul nou, îndumnezeit, trebuie să-l atingă prin zborul minţii, harului, sufletului şi spiritului!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]