RADU GYR: Poetul temniţei cugetând la splendoarea lumii

De curând, am avut privilegiul să parcurg o lucrare multiform impresionantă a conf. univ. Corneliu Crăciun, de la Universitatea ”Partium” din Oradea: „Abordări stilistice ale poeziei lui Radu Gyr” Dincolo de acest demers care se circumscrie ştiinţei teoriei literare şi care merită altfel toată preţuirea, autorul reuşeşte să aducă mai aproape de noi destinul tulburător al unui poet născut nu spre a fi un pelerin oarecare prin această lume (precum majoritatea muritorilor), ci un oaspete cvasipermanent al temniţelor, gherlelor acestei lumi de pulbere.

Pentru început, autorul orădean aruncă „o repede privire” asupra destinului singular al poetului şi a liricii acestuia. Toate regimurile mijlocului de veac XX au considerat că Radu Gyr trebuie să folosească parcimonios lumina Sfântului Soare, trimiţându-l în închisori: întâi regimul dictatorial al lui lui Carol al II-lea, gratulându-l cu doi ani de temniţă, deoarece aderase la legionari - simpla apartenenţă la aceştia echivalând cu o sentinţă damnatoare. Regimul mareşalului Antonescu, după ce a zdrobit rebeliunea acestora, i-a arătat şi el drumul temniţei, pedeapsa fiindu-i ulterior comutată în trimitere pe frontul de est. Comuniştii, mai generioşi în pedepse, i-au acordat doisprezece ani, pentru acelaşi motiv.

Idealurile de credinţă şi patriotice afişate de mişcarea leginară au sucit minţile multor tineri cu deosebire, între ei numărându-se viitoare mari spirite, precum Mircea Eliade, G.Călinescu, Radu Gyr, Mişcarea de la Păltiniş, Mircea Ionescu-Quintus sau un Feldriham Ion, ţăranul de la mine din Cristur-Şieu etc, etc. Pentru a-şi pune în practică aparent „nobilele” idei, recursul la crimă ca metodă a făcut ca legionarii să fie asemenea nu lui Christ cel binecuvântat, ci lui Antihrist, care se va arăta violent la extrem în ultimele şapte ceasuri ale istoriei. Chiar eliberat în 1955, poetului Gyr nu pare a-i prii aerul libertăţii adică „temniţa cea mare a lumii” ( cum îşi consola tatăl Steinhardt pe fiul Nicolae ce avea să meargă şi el la închisoare.) Scrie în 1958 incendiara poezie ”Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane!”, rivalizând exemplar cu „Noi vrem pământ” a bardului de la Hordou (şi depăşindu-l prin riscul asumat.) Fireşte, e închis iar. ”Obişnuit cu închisoarea ca la munca de birou”- cum îmi mărturisea cineva, stă cinci ani, dar e urmărit permanent de securitate, inclusiv la înmormântarea sa. Este meritul autorului orădean al lucrării, dl. Corneliu Crăciun, de a face din acest năpăstuit al sorţii un prieten apropiat sufletului nostru.

De la poetul solar al roadelor autumnale şi splendorilor mundane, („Linişti de schituri”, „Plânge Strâmbă-Lemne”) Radu Gyr va evolua spre „Poeme de război” –(experienţa camilpetresciană a frontului din răsărit) şi cu deoosebire spre poezia detenţiei carcerale, care-l aşează alături de alţi pătimitori din literatura română (Bălcescu, I.Slavici, T.Arghezi, P. Istrati) şi din cea universală (N.Kazantakis, Soljeniţin, Nazim Hikmet, Curzio Mallaparte, Dostoievski şi milioane de anonimi, pe care-i ştie doar Cartea Veşniciei).

După 1990, opera sa respiră aerul libertăţii. Apar volumele: ”Vioara din pod”, „Pragul de piatră”,”Anotimpul umbrelor”, „Cuprindere”- fiind inclus în numeroase antologii.

Distinsul conferenţiar orădean se opreşte asupra unei probleme spinoase în sine: a definirii stilului, purtându-ne prin arcanele cugetării unor savanţi cu faimă în domeniu: Charles Bally, Marcel Cressot, R. Iakobson, M. Riffaterre, Paul Valery, Jan Mukarovski, Vinogradov, I,Coteanu sau un Damaso Alonso, cu ultimii ieşind oarecum la „ţărmul oceanului” în deloc facila chestiune a definirii stilului. Probleme majore sunt tratate pertinent şi cu maximă limpiditate: Gramatică şi stilistică, Expresivitatea fonetică, Stilistica şi funcţiile limbii, Expresivitate şi afectivitatea, Eul liric,. Totdeauna, CC pare a lăsa o portiţă şi cugetării noastre, făcând din cititor un colaborator, după ce l-a îmbogăţit cu roadele gândirii antecesorilor, unor spirite mari.

De la probleme generale ale genului abordat, autorul trece la expunerea unei game de componente stilistice ale poetului Radu Gyr, sub forma unor departamente noţionale: Izotopia, Negaţia, Epitetul şi sfera lui cromatică, Hiperbola, Izotopia, Metonimia, Sinecdoca, Antonomaza,Alegoria,Oximoronul,Repetiţia,Anafora,Refrenul,Comparaţia, Metafora, Clasa simbolurilor, probleme prozodice etc, etc. - practic toată „artileria”apolinică a stihuitorilor din început de vremuri până azi. Şi aici constatăm efortul auctorial de a lămuri procedeul stilistic în sine, astfel încât cititorul să fie în cunoştinţă de cauză privind arcanele domeniului.

Ca tonalitate generală, aserţiunile autorului bihorean consună cu cele ale criticii literare ( Adrian Popescu de ex.), care vede în Radu Gyr un autor grav, profund, uman, un om al suferinţei, un crucificat al destinului. De la tenta macedonskiană a începuturilor unui „Gyr, prinţ trist şi leneş, dormind prin busuioc / Măria-sa Voievodul albastrelor răzoare...”(vol. „Cununi uscate”), la „Sângele temniţei”, avem o adevărată golgotă.

Impresionantă e –de pildă- cugetarea stratificată a existenţelor în poezia „Soldaţii lui Bonaparte”

:”Ah, grenadierilor, nu-i zangăt de arme...expresul de cinci a trecut peste noi.// Ah, grenadierilor, nu-i vuiet de lupte, Domnii-arheologi sapă sus, peste noi....// ...ah, grenadierilor, nu se bat împăraţii, / tribunele- aclamă un meci peste noi.//

. ..O clipă, momiţi de cumplitele larme,/ schilozii din lut s-ar găti de război....soldaţii lui Bonaparte / tresar în pământ...,...şi Bonaparte ne cheamă la el... / soldaţii lui Bonaparte se răsucesc în pământ...,/....şi Bonaparte ne cheamă la loc./... soldaţii lui Bonaparte se zvârvolesc în pământ....şi Împăratul ne cheamă pe toţi.” (în capitolul Izotopia)

Criticul literar de la Univ. „Partium”alege salutar să pornească de la procedeul stilistic la exemplificarea literară, ceea ce asigură o coerenţă remarcabilă demersului. Efortul de a fi exhaustiv (ex. Epitetul şi cromatica acestuia, Pletora, Simbolul etc), educă şi rememorează, iar exemplificările nasc în lector dorinţa de a-l cunoaşte integral pe unul din marii poeţi ai secolului al XX-lea- Radu Gyr. Aceasta prin permanenta ofertă a unui florilegiu de mijloace stilistice de care uzitează poetul şi din care redăm pauper, deşi ne-am fi voit abundenţi:

-Negaţia: „Nu vreau să se urce din mine azur/ nici calde furtuni, , nici geamăt de orgă...”(„Sângele temniţei”);

„Marele plâns n-are lacrimi şi nu ştie vorbe de lut//...Nu-mi plac în stihuri măsurile / sunt strâmte ca nişte coşciuge”(„Pragul de piatră)

-Cromatica albului: „O, ce alb era totul odinioară! / Alb patul cu îngeri, albă şcoala primară ,/ albă duminica, albă vacanţa / alb jocul cu ţurca şi mingea...” („Sângele temniţei”)

-Hiperbola: ”Doamne, cum s-or ospăta alţii: mormane de carne şi pâine.../ ...Acum o sută de ani, /am avut un copil, o nevastă... Să fie o sută, două, cinci sute de ani?/ S-au surpat ceruri, au crescut bozii. Departe, odată, m-oi fi chemat, oare cum?/ Oi fi avut vârstă şi-un chip.../ Aici împlinesc sute de ani la-ntâmplare/ şi faţa mea e de fum.”(„Sângele temniţei)

-Antonomaza: „Noi nu am avut heidelberguri cu blonde iubiri diafane” (idem)

- Oximoronul: ”...încât socot cu teamă şi-ndrăzneală/ că pân’la Roma faima-mi va răzbate”; ”Bolnav de dulce”, „flăcări reci”; „dulce gură veninoasă”(idem, ibidem)

-Metafora: „”Piciul ăsta...fulg de lună, zâmbet de zăpadă...”/... „Plouase-n smoala nopţii cu răpăit de tobe” („Linişti de schituri”)

-Simbolul înfrânţilor cruciaţi ai Ierusalimului: „De ce, Gotfried, de ce ne înspăimântă o rană-n piept şi-un hârb de scut beteag,/ cât încă-n noi Ierusalimul cântă/ şi mai păstrăm prăjina unui steag?...”(„Întoarcerea din Cruciadă”)

-Personificarea: „Cu puşca, Toamna pleacă pe mirişti după iepuri...”(„Linişte de schituri”)

„Cu straşnic glas făcut-am rugăciune: - Dragoste, dragoste, nici tu nu m-auzi?”(„Sîngele temniţei”)

„Se ridicau toţi plopii în picioare, să vadă de nu cumva râul s-a revărsat pe maluri” (idem)

x x

Constrângereile inerente spaţiului publicistic ne fac să încetăm cu sfială exemplificările, lăsând cititorului bucuria descoperirii frumuseţilor extrase din noaptea suferinţei unui mare poet, martir sui-generis al crezului său.