Radu Muţiu şi volumul său de versuri „Sub soarele anilor”

Poeziile geologului RADU MUŢIU, laureat al Academiei Române şi al Societăţii Paleontologiei din România, sunt clădite pe seama unor vocaţii încărcate de mesaje la un registru superior. Pe artistul liric şi doctorul în geologie Radu Muţiu îl putem găsi la trei adrese: în munţi, în versuri şi în cânt.

Prietenul năsăudenilor, Radu Muţiu, a ieşit din adâncurile pământului, sărind pe raftul bibliotecilor, aşteptându-şi cuminte cititorii spre a-i căuta poezia în întâlnirea cu noul pământ şi cu cerul.

Plecând din zona pastorală a Rucărului, locul unde întotdeauna găseşti pe cineva să-l saluţi chiar şi într-o zi cu ploaie sau ger. O vizită pe locurile de acasă ne orientează spre vitalitatea nouă de regenerare a creaţiei poetice, ce are ca temelie trainică moştenirea de la părinţi, buna creştere în familie şi educaţia în şcoală.

Ne face deosebita plăcere de a-l încadra pe Radu Muţiu printre cărturarii Ţării Năsăudului, ca un bun colaborator şi renumit şlefuitor al slovelor, care a răsărit din casa unde s-a născut Ion Barbu, iar prin tată este rudă de sânge cu Octavian Goga. Dovadă că poezia pentru Radu Muţiu, fratele arhitectului şef al Capitalei ţine parcă de un anume destin, fiind o formă de reglaj interior.

E bine (aşa cum spunea Eminescu) să laşi să vorbească lucrările tale, adică cele 67 poezii aşezate în cele 5 capitole cum sunt: „Anotimpuri”, „Copilărie – amintire vie”, „Ţie, Doamne!”, „Schiţe şi dedicaţii”, „Din marile bătălii”.

Anotimpurile creează o nouă haină a anului, trezindu-ne înfloriţi de un început de mai, sau de belşugul toamnei înălţat sub un cer durabil în care forfotesc amintirile anilor copilăriei.

„Octombrie fierbe de atâta culoare şi tainicul clocot s-aprinde în soare.

Lumina palpită în galbenu-i sânge şi inima toamnei se zbate sub frunze.

Pe fruntea-nsorită aşază tezaur

Coroana regină cu frunze de aur”.

În capitolul „Copilărie – amintire vie”, sunt poezii cu expresii neaoşe din bogăţia zestrei limbii şi a poeziei de acasă.

„Prea iute ai trecut, copilărie,

cu-ntregul tău alai de nebunii,

lăsând în urmă clipe neuitate

şi podul care-i plin de jucării

şi-atâtea cărţi de vremi îngălbenite,

cu zmei, cu zâne şi pitici,

Şi acel caiet din prima clasă, cu linii mari şi linii mici

Cu basme-n şoapte povestite, cu feţi-frumoşi şi Cosânzene

Când adormeam în poala mamei, furat de somnul lui Moş Ene

Ghiozdanul ce-l purtam în spate, ţin minte, l-am primit în dar,

Cu el am dus prima lumină a slovelor din abecedar

şi cu condeiul pe tăbliţă, ce-l îndruma a mamei mână,

silabisind scriam cuvântul, cu alfabetul în română

Prea iute ai trecut, copilărie

şi-acum de dorul tău nestins,

întorc o clipă cartea vieţii la foaia ce demult s-a scris”.

Opera lui Muţiu este deschisă credinţei străbune. Cu inspiraţie biblică, ca dovadă nimeni nu i-a putut anula credinţa în Dumnezeu, dovadă fiind Capitolul III, intitulat „Ţie, Doamne!”

„A fost Iisus pe-acest pământ

Cândva, în vremea ceea,

Ducând în lumea Lui cuvânt, prin toată Galileea.

Trecea prin lanul însorit de grâu, cu holde coapte,

Lumina vie dăruind, din cerurile înalte.

A fost Iisus pe-acest pământ trimis, cum spun profeţii

Cu chip de om, dar Dumnezeu, Mântuitor al vieţii”.

În secţiunea „Schiţe cu dedicaţii”, apare al doilea „acasă”, referindu-se asupra Bucureştiului, oraşul de care îl leagă anii de liceu şi de studenţie, cu experienţa diafană a primei iubiri.

„Bucureşti, oraşul meu, am cunoscut la pieptul tău

şi în şcoala din cetate m-ai făcut un om cu carte

Tot aici mi-a fost să-mi fie, prima dragoste soţie”

În Secţiunea a V-a „Din marile bătălii”, sunt evocate unele evenimente istorice, ca dovadă poetul-paleontolog are fascinaţia vremurilor de altă dată, mutând cu mare tact artistic accentul de pe trecutul geologic pe trecutul istoric. Este convins că a-ţi iubi ţara este un sentiment nobil, normal şi firesc. S-a născut cu acest lucru, cu ideea de identitate, aşa cum te naşti cu sentimentul de familie sau cu sentimentul de proprietate, o asumare contemplativă a trecutului şi prezentului, ca o chemare testamentară la cuminecarea prin cuvânt.

„Cu chemări de corn şi bucium, iar prin codri moldoveni,

Ştefan îşi adună-n grabă oştile la Războieni”

Mircea Muţiu poartă numele unui oştean din Ţara Transilvană, iar Rucărul, cuib de români, i-a fost leagăn după mamă, şi urmând destinul hărăzit, drumeţ pe-acest pământ, la trei adrese a fost găsit: în munţi, în versuri şi în cânt.