Radu Muţiu: „Sub soarele anilor”

Radu Muţiu (vechi prieten al năsăudenilor) s-a născut la Rucăr- Câmpulung Muscel, în 1935, pe linie paternă fiind înrudit cu Octavian Goga. Este inginer geolog, promoţia 1957, şi absolvent al Conservatorului Popular, Secţia Canto, fiind, de-a lungul anilor, o prezenţă remarcabilă pe scena lirică bucureşteană şi nu numai. Este laureat al Academiei Române şi al Societăţii Paleontologilor din România, date pe care le aflăm din “Prologul autorului” ce prefaţează cartea sa de versuri “Sub soarele anilor”, Editura Christiana, Bucureşti, 2009, precum şi din “Epilog despre autor”, semnat de Răzvan Codrescu.

Cartea este structurată pe cinci secţiuni: ANOTIMPURI, COPILĂRIE-AMINTIRE VIE, ŢIE, DOAMNE, SCHIŢE, DEDICAŢII.

Radu Muţiu scrie o poezie în stil classic, cu rimă, adică, şi cu ritm: “Fir de iarbă verde, legănat de vânt,/eşti podoabă vie, vechiului pământ./Tu cu haina verde îmbraci munţii goi/şi dai hrană dulce turmelor de oi,/iar pe firu-ţi gingaş diamante plouă,/strălucind în soare picături de rouă” (“Fir de iarbă”). Autorul nu se falsifică, nu vrea cu orice preţ să fie modern. El îşi urmează poezia care e dintotdeauuna. Iar poezia lui cântă natura, prin poezie îşi mărturiseşte suferinţele şi bucuriile, izbânzile şi înfrângerile, slăbiciunile şi tăria, dar, mai ales, bucuria de viaţă: “Bat în ramuri adormite/seve tari, nebănuite,/ridicand puteri din tină/spre-nnoire şi lumină//Din aceleaşi vechi tipare/ochi de muguri ies în floare,/dăruind splendoare vieţii/şi iubire tinereţii.” (“Înnoire”).

Autorul este unul din acei poeţi car ştiu să-şi facă bucuria să explodeze pe hârtie: “Bate toaca la Cernica,/suie-naltul rândunica,/pe ceresc altar vestal,/într-o zi de primăvară/glasul ei vestind în zare/semn de răsărit de soare.” (“Dimineaţă la Cernica”)

Prezentă pretutindeni în versurile sale, realitatea înconjurătoare e transfigurată în cuvânt, în rostire de sine. Cuprins de plăcerea descompunerii unui înţeles ascuns al lucrurilor, poetul face “risipă” de imagini frumoase, fluente, pe care le transcrie fără efort aparent: “Văduviţi de frunze,/arborii în nud,/profilând pudoarea,/umbrele-şi-ascund./Seve obosite/prin schelete duc/stanţe de viaţă,/din inertul lut./Prin mănunchi de ramuri,/lucii de cristal,/ceţuri ţes în linişti,/giulgiuri de opal.” (“Siluete în nud”) Poemul e concis, e limpede. Pe ici, pe colo, un aer enigmatic învăluie cuvintele şi prelungeşte ecoul într-un spaţiu al reveriei şi reculegerii. Lirismul e traversat de aluzii şi mesaje cu bătaie mai lungă, cu proiecţii neliniştitoare într-un timp nedefinit.

Poetul îşi mărturiseşte credinţa în Dumnezeu prin versuri simple, neostentativ, convingător: „Mai ţine, Doamne, toamna,/pe-un colţ senin de cer/să pot sfârşi martiriul/al frunzelor ce pier./Şi ţine-o-n strălucirea-i/sub liniştea cerească,/ca adâncită-n suflet/mărirea să-Ţi cunoască./Mai ţine, Doamne, toamna/la însorita-i strungă,/ca prelungind visarea,/să-ngrop ultima frunză.”(„Rugă”)

Poemele lui Radu Muţiu sunt un adevărat balsam pentru sufletul cititorului.