La umbra versului

În zilele literare caniculare, ce poate fi mai reconfortant decât să stai la umbra versului. Să te răcoreşti cu poezie, să uiţi de cotidian şi să te dedici pentru câteva clipe artei. Volumul „Sub umbră”, apărut la Editura Buna Vestire din Blaj este altceva faţă de lirismul în serie. Surprinde încă de la primele cuvinte de pe copertă. Numele autoarei Acnul Aleahim, ar avea conotaţii exotice, însă citindu-l în registru invers o descoperim pe Lunca Mihaela, poeta cu sufletul vibrând de dragoste. Umbra, strivită de talpa inimii, o va însoţi în toată creaţia, fiind ca un supramotiv al existenţei. Tema şarpelui- „ nu ţi-ai amintit de şerpii/ ce în noi dormitează”, a inimii-„nud în inimă/ veşmânt al plecării/două cioturi de aripi”, a lacrimilor zornăini pe asfaltul neadaptării cu gândul la traista tradiţiilor. Una dintre poeziile dedicate iubirii, care va rămâne, cu siguranţă, în inima celor care o citesc, este „Ruga celei nesfinte”, o „ călătorie printre piramidele inimii” : „ Iartă-mi ochii, femeie/ Au orbit căutându-te/ Pe sub aripile ciocârliilor/ Înmugurite pe ramuri solare”. Şi se continuă în acelaşi registru. Personal, aş include poezia în momentele gen Dragobete sau Valentines Day. Aceeaşi stare este şi în „Rugă celei negăsite: „ Rătăcesc căutându-te/ Nesfânto, spin mut al/ Prea muritei mele inimi”. Interesant cum, o femeie scrie aşa de frumos o poezie de dragoste adresată „ei”. Adică să te transpui în gândul „lui” şi să îi exploatezi cele mai înălţătoare sentimente: „ Te colind, / Printre două lacrimi/ Înfrunzind în urma mea/ Speranţa”. Dacă alţii consideră poetul drept omul sacrificat, nu acelaşi lucru se întâmplă la Mihaela Lunca, unde poetul este însăşi binecuvântarea: „Nu poetul îşi caută cuvintele/ Ci ele vin spre el/ în inimă să i se aşeze/ Ca într-un culcuş/ De taină şi miere”. Puternic jocul de cuvinte al scriitoarei: „ Suferim când iubim/ Suferim că nu iubim/ Suferim de nevoia de a trăi/ Suferim de spaima că vom muri/ Suferim pentru că simţim/ Suferim pentru că nu mai putem simţi/ Suferim pentru că/ Suferim”. Poeta, regină peste regatul propriei linişti, observă cum ning prin ea „caii albaştri”, dumnezeu este aşteptat lăcrimând: „Dacă nu aş şti/ că Dumnezeu e perfect/ atunci, / aş crede/ că lumea e o greşeală a sa”. Rugăciunea este o vibraţie întru căutarea abisului: „ Arată-mi pustiurile, Doamne/ Dar nu mă pustii vreodat/ În atâtea pustiuri, Tu, Doamne/ Dar pustiu niciodat”, ajungându-se al imagini şocante, dar atât de reale: „ Nu mă da, Doamne, oamenilor/ Încânoşiţi m-or sfâşia/ Speriată vin spre tine, Doamne/ Rugându-te/ Nu mă lăsa oamenilor/ Ia-mă şi dă-mă la câini”. O poezie a contrastelor, a vibraţiilor profunde, a trăirilor explozive.