Povara unei mari iubiri

Regretatul scriitor Mircea Tudose ne aduce, de dincolo de zări, bucuria întâlnirii cu poezia, prin intermediul volumului „Povara unei mari iubiri”, o antologie în care sunt cuprinse versuri din volumele „Caut o stea”, „Confesiuni târzii”, „Rememorări”, „Fluturi de seară”. Avem de-a face cu o poezie a pământului şi cerului, a timpului trăitor prin legendele coborâte din izvorul sufletului. Poetul este „Un ochi imens/ Care pluteşte/ Spre răsăritul/ Veacurilor albe”. Poezia descrie, dincolo de frumuseţi, clipele în care dragostea vine pe undele scrisului, aşternându-se pe ierburile dătătoare de seva vieţii, iar poetul, acoperindu-se „Cu cerul, cu apele/ Să-mi pun căpătâi de mătase frunzele”. Creaţia este înfăptuită sub oblăduirea tainicei nopţi la fereastră atunci când stele şi apele şi pământul adorm, iar poetul aude „Cum plânge/ O stea în depărtare”. Poate de aici şi tăria de a se întoarce în timp „Zburdând desculţ prin soare” întru căutarea locului în care aripile păsării călătoare ating sufletul. Este momentul în care „Un suflet albastru-mi dă târcoale”, iar creaţia devine subiectul numărul unu în acord cu zilele care înfloresc „În copacul timpului”.

Avem de-a face cu o poezie meşteşugită, în care Mircea Tudose este „Iobag al slovei deşirate” întru depănarea în „cuib de amintiri presărat cu stele”. Brazda ogorului este oglindită în versul cu rădăcini adânci în lumea tradiţiei din care poetul îşi adapă setea de frumos, cu gândul la icoana mamei, cea care este zugrăvită în chipul memoriei, în casa de lut. O poezie a aşteptărilor: „Te mai aştept/ De undeva să vii/ Să-mi smulgi din gene/ Nopţile târzii”, în care sentimentul aparţinerii la credinţă este invocat prin rugă: „Ai grijă Doamne de iubirea noastră”. O poezie prin care descoperi că „O clipă eşti, o clipă dintr-o clipă/ Întrecerea cea mare spre nordul infinit”, primăvara inimii izvorând din frumuseţea şi căldura soarelui, moment în care „Timpul se cerne ca un praf de vis”. Când gândul se împlineşte în amurgul tainicei nopţi, liniştea este descoperită „În iarba grea şi moale”, care zboară către ceruri, acolo unde îşi găseşte energia pentru ca mai apoi să se întoarcă pe pământ, unde „Miroase a grâu şi a cânepă topită/ Iar soarele s-a prăbuşit pe deal”. Când divinul este prezent pe pământ, evocarea primeşte dimensiuni reflexive, lirica devenind pe alocuri exuberantă: „Ai fost, o Doamne/ Iarăşi în grădină/ Se simte în flori/ Suflarea ta divină”.

O poezie care descoperă sensul vieţii prin optimismul lui Mircea Tudose.