Tainica lucrare

Antologia "Ceasornic de lut" a poetului Valentin Marica, apărută la Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, este imaginea în oglindă a sufletului ajuns la şaizeci de ani. O selecţie cu cele mai frumoase din mândrele poezii editate de-a lungul carierei de Mrica. Un fel de carte de vizită în rime, un remember peste timp a creaţiei: „ Câtă pătrundere a dimineţii/ în rariştea cuvântului/ când aprinzi ramul/ când rotunjeşti pământ de sub cruce”.

Cuvântul, embrion al sacralităţii, calea de mijloc între cer şi pământ, între uman şi divin, puritatea lumii: „Împart fărâma de soare/ Întâiul”. Rădăcina versului se deschide ca o fereastră spre zarea literaturii. E anotimpul în care „Zăpada se ridică-n altare”, iar „peste mantii de vânt/ mâna lui Dumnezeu/ împarte începutul”. O poezie a melancolicului, a sfinţirii, a iubirii, o poezie…poezie. O cărare a metaforei în care „brazde de aburi înfloresc”, iar „pescăruşii goi” sunt zâmbetul larg al chipului din duh. Când „ochii de pâine” luminează pe „mătasea zidului”, când viaţa vine în iesle la „uşile împărăteşti ale unei margini de sat”, „sub vârtejul umbrei/ mâna arată că cerul e pasăre călătoare”.

"Ţin sub braţ liniştea de la uşa bisericii... / Ramul se încovoaie peste acest autoportret, / tremurul mâinii preia murmurul rugăciunii, picură firele de pământ / ce i-au dat altoiului netezime, / picură în coapsele apelor..." , spune poetul, continuând în acelaşi registru: „ Prin crucea mâinilor, trece un cerb/ izgonit dintr-o dragoste”. Simbolul Crucii îl însoţeşte peste tot pe poet, care biruie prin semnul sfânt. Ziua se face cruce, iar cuvântul începe „să meargă/ încărcat de fluidul din stele”. Timpul „ e zeu în sălaşul secundei”, iar poetul observă că are partea lui de cer. Viaţa se bate cu moartea, sfinţenia cu păcatul, simbolistica fiind pregnantă: „ Din ochii tăi a căzut coada şarpeului/ Sau e urmă de înger”. „ În rama cuvântului/ încremeneşte atingerea”, iar „Din cina cea de taină a mai rămas suspinul”. Şoapta, transformată în cuvânt, este venită din sângele divin: „ Din rai/ n-am luat decât două frunze de aur/ punându-le/ în vasele comunicante/ ale unei şoapte”.

Duminica, cu potirul cununii de spini, este descrisă în parfumul cuvintelor, iar îngerul „ îmi spune/ că apa ce curge/ e vecernie”.: „ numai poetul/ ăţi va dezveli umărul/ să-i crească iarbă pe stâncă”.

Valentin Marica este poetul format în universul în care fluturii coboară din cer cu bucuria silabei, cu cântecul de lebădă rostit pe acordurile arhangelului, cu poveste, mereu alta, a tainicei vieţi.