La marginea lumii

Când sufletul îţi ajunge la marginea lumii descoperă vibraţii puternice care mai apoi pot fi aşezate într-o tainică lucrare, spre bucuria ideilor stelare. Scriitorul George Baciu aduce, în volumul „Gânduri de la marginea lumii”, de la Editura Rottarymond&Rotarexim, o pleiadă de frumuseţi bine structurate. Un volum de proză şi versuri, de versuri în proză, de gânduri pribege care pornesc pe calea primei zile de după potop, în care dezordinea lumii încearcă să estompeze iluzia ispitelor: „M-am uitat în mine şi am simţit lutul”. Gânduri melancolice, orgolioase sau pur şi simplu gânduri metafore, care se preling înspre cer ca într-o rebeliune a necuprinsului. Când poetul răstigneşte mirarea într-o eclipsă de lună, evadând din arhipelagul dezmăţului, apare fericirea care se rătăceşte mai apoi în cuvinte. O lecţie despre propria personalitate, în care limbajul se amestecă cu suferinţa, ispita, durerea, ca mai apoi, la liman, să vină înţelepciunea şi să ne spună că a trăi înseamnă „să te rupi în tine de tine”. În clipa în care te regăseşti „Pe o filă de gând” sentimentul singurătăţii duce la izbăvirea de tine însuţi: „Privindu-mi minele mă frâng/ Cu mine, minele îl plâng”. Apusul cioplit în cuvânt nu duce la moarte ci la bucuria renaşterii: „Înmuguresc deasupra cerului/ eşuat în portretul răsăritului”. Acum este momentul în care „Printre clipele tale îşi trec statuile/ cuvintele urcând înspre tăcere”. Poezia este semn al salvării sufletului prin cuvântul care era de la El, prin sacralitatea fiecărei silabe „Aplecată peste încheieturile pământului”. Pleoapa clandestină a memoriei ne face să vedem, cu bătăi de inimă, timpul cum se distilează „Prin încheieturile pământului/ Sub umbra dezmăţatei răstigniri”. „Ca o cruce cu aroma spre cer/ şi cu umbra spre lutul meu” descoperi fragilitatea sentimentelor „Prelinse cuvinte/ pe ultimele ruine ale secolului”. Sentimentul apartenităţii la un anumit ideal este „răstignit” pe altarul gândului „curgând înspre Dumnezeu”, nemaimurindu-mă/ cu o eternitate”. Acum, este momentul în care pe muntele de turcoaz picură din clepsidra vieţii în reflexul sângelui cele mai autentice creaţii ca într-o rugăciune: „Doamne fă-mă dor pe frunză/ Ca să mă reazem de gândul copacului/ Retras în ploaie din pleoape”. Cum se vede poetul? Ca un om care are menirea de a aduce gânduri de luat aminte pe drumul care duce spre biserică: „Strâns între mine şi mine/ ca o virgulă/ scriu erata cântecului tău/ cu inima afară”. Avem de-a face cu o poezie a dragostei pentru viaţă, pentru natură, pentru divinitate, în acordurile florilor care aduc mireasma „peste inima în susur/ peste lacrima-n fior”. Poetul se roagă zi şi noapte pentru binecuvântata clipă a creaţiei: „Fă-mă, Doamne, o privire de vânt/ şi pune-mi în oase un strop de cuvânt”.

O poezie în care fiecare silabă vibrează pe acordurile sufletului, iar porumbelul păcii aduce liniştea de care avem atâta nevoie. Chiar şi în vers.