Cuibul versului

Trubadurul pădurilor, Grigore Avram, aduce frumuseţea clipei astro-pământene, înmărmurită în clipa veşnică a cuibului natal. Continuator al versului someşenilor, Avram pătrunde în taina emoţiei vibrante a cuvintelor pe care le respectă precum pe chipul sfinţilor. Cuvintelor le ridică un altar în versurile concepute în atelierul portabil al poetului, fie la Bistriţa, Sângeorz Băi, Cluj, Baia Mare sau…Antalya. Mi-l imaginez pe Grigore Avram cu creionul în mână şi cu foaia albă pe care se aştern gânduri-gânduri, care mai apoi nasc opera. “Cuib”, cartea poeziilor ultimului an, apărută la Editura Nico, coordonată de scriitorul Nicolaie Băciuţ, este o odă adusă liricului, un eseu ritmat dedicat pădurii, dragostei, pământului şi stelelor. Prima parte a cărţii este a ciclului “Rătăciri”, în care singurătatea este estompată de relaţia cu pădurea: “Copacule de-arin mărunt/ În ale timpului păcate/ Te-aştept sub cerul tău cărunt/Să pui privirilor lăcate/Când ard o lacrimă mai mult/ În dreapta mea singurătate”. Poezia continuă în acelaşi registru în care intimitatea este legată de arbore al vieţii, indiferent unde se află individual om sau copac, întreaga urbe fiind însufleţită cu castani, iar când se intervine, nedrept, în această armonie poetul este “despădurit de fericiri”: “Sărută-mă pământule prin floare/Şi mă ascunde viu în trupul tău”. Versul crează atmosfera marilor idile pastelate, unde părtaşă este toată natura:”Când luna se prelinge beată/ Peste amorul meu cuminte/Mă împresoară dintr-o dată/Un alt imperiu de cuvinte”. Punând “lume peste lume” are loc transcendenţa, poetul matur devenid copilul măierean cu păr bălai, în curtea unde: “În palma bunicului meu/Răsar primăveri muribunde/Ce par să-l învie mereu/Acolo, aici sau oriunde”. O lume în care plouă mărunt, iar “tata cărunt/Strânge tăcut trecutul în dinţi”, iar mama “Cu sfială mai şterge-un rozar/albit de nea/În croiala din vechiu-i pieptar”. Poetul este prind ca într-o matrice blagiană de lumea satului, pe care îl va cânta peste ani şi ani, ca un fragment de neuitare pe drumul spre cerul scrisului. În sfinţenia locului natal, în cuibul viselor rebreniene, a găsti mai mult har decât în toate orizonturile la un loc: Eu sunt o biată rădăcină/ În trupul satului natal/Ce-şi toarce vremea lui puţină/În scoarţa arsă de pe deal”. Rădăcina însă prinde viaţă şi lasă semne. Inima preaplină de dragoste capătă energie, fiind în răsfăţul “Vânturilor calde”, în relaţie directă cu astrele.”De-aş putea să ţin în mână/Luna/ Şi-n cealaltă Soarle/M-ar conduce-ntotdeauna/ Înspre zori izvoarlele/ De-aş putea să ţin pe umeri / Cerul/ţi pe creştet stelele/Mi s-ar duce toto misterul/Sus, ca păsărelele”. Un alt ciclu este “Frământări cu semn de întrebare”, în care cuvântul sapă în suflet ca o daltă, iar calea plină de rouă “urcă înspre Dumnezeu”. Au loc “întoarceri” cu faţa spre lumea creaţiei, poetul spunând clar: “Am vrut să fiu mai mult decât o umbră”, lucru care i-a şi reuşit, încă de pe vremea “Când mama cuprinde orizontul în palme”. Timpul este străbătut de crâmpeele livezilor sufletului:”În felia mea de timp/Caut clipa albă, ninsă/lumânarea-n vechiul camp/Stea în cetină aprinsă”. “Am fost şi sunt/Un rost mărunt/Copac flămând/Sărac şi bland”, un strigăt spre fericirea care nu conteneşte să apară. “Chiar dacă drumul către tine/E cu obstacole la rând/Nu voi ceda, o ştii prea bine/Şi voi ajunge mai curând”, pe o cale în care tot poetul spune “Port în mine mai multă primăvară”. Verdele pentru mâine, dintre Măgura Mică şi Măgura Marestrăbate pe drumul crucilor de lemn viaţa spre El. Aforismele întăresc spusele poeziei unde Calea Lactee, Soarele, Luna şi Copacii trăiesc aceeaşi poveste a nemuririi de ani şi ani. Grigore Avram, poetul pădurilor, apelor, astrelor, a satului şi a urbanului adduce un vers profound, îmbrăţişat de toţi cei care iubesc. Un vers al răsăritului lumii, scris cu patos, talent şi clipe în care acele ceasului încremenesc.