Note estivale

Revedere

Recunosc, deprinderea de a scrie despre oameni şi locuri, despre lucrurile însufleţite ori despre stări şi atitudini le-am dobândit în copilărie, în clasele primare. Chiar dacă o fac doar de câţiva ani încoace, concret, literatura a fost şi va rămâne o dragoste a mea. Nu e un mod stabil de existenţă, nimic nu e uşor de realizat, dar scrisul e ca o boală, orice ai face de e cronic, nu trece. Despre drumuri căzute în ruină şi năpădite de iarbă, ori despre prostia omenească, despre forme de existenţe nomade şi despre tranziţia lor, despre istoria umanităţii, atât cât o cunoaştem. Aş putea să scriu, dar nu o fac pentru că au făcut-o deja alţii. Aceste gânduri mă năpădesc când stau la plajă pe nisipul auriu şi fin din Sulina. Ca să fiu sinceră, mă gândesc ce articol aş mai putea să scriu despre locul acesta care mă inspiră şi mă linişteşte pe de o parte, dar n-am găsit o soluţie absolută. În fiecare dimineaţă, cam la aceeaşi oră, mă îndrept spre mare, eu şi visările mele, încrezătoare, deşi nu sunt o idealistă. Mă simt liberă şi răsplătită cu o vacanţă care îmi încarcă sufletul de pace şi forţă de proiecte viitoare posibile, de bunătate şi mirare. Nu totul în viaţă a fost foarte clar pentru mine. Acum înţeleg sentimentul de respect pe care îl am faţă de cuvânt. Fiecare om se naşte cu un dar divin pe care e musai să îl folosească. Am înţeles târziu că totul are un preţ, chiar şi succesul.

Apoi, nici măcar vacanţele petrecute în Deltă nu sunt întâmplătoare. Chiar dacă în aparenţă lâncezesc la soare, sunt copleşită de senzaţia că nu fac nimic. Totuşi, mintea mea alcătuieşte propoziţii, apoi fraze, fără a face un plan dinainte stabilit. Ca o barcă în derivă, gândul mă poartă între vis şi realitate, printre cuvinte, acţiuni, imagini, culori, nimic raţional.

Printre gene zăresc trupuri goale, ori aproape goala care scot în evidenţă albul umbrelor calde ca pe o scenă din depărtare. Aburul nisipului îţi dă senzaţia că o priveşti pe „fata morgana”. Aproape adormită, cu simţurile relaxate de bătaia uşoară a vântului, cu razele soarelui domoale, simt o muşcătură înceată la degetul mare de la picior. Mă întorc încet şi privesc uimită. Vagaboanda, o căţea cu ochii ca alunele, pe care am cunoscut-o anul trecut când era pui, ceva sălbatic şi domestic, cu dinţii albi şi zâmbetul aproape omenesc, stă aşezată în şezut şi mă priveşte cu emoţie. Nu rezistă să mă uit în ochii ei, îşi întoarce privirea către mare, ruşinată, dar şi victorioasă, ca şi când ar spune:

- Vezi că nu te-am uitat. Vezi că te-am găsit? Dă din coadă când încep să caut în sacoşă cipsuri, „cartofi cu aromă de mărar şi smântână”.

E aceeaşi căţeluşă care anul trecut se ţinea zilnic după mine oriunde aş fi mers, de parcă ne cunoşteam de o viaţă. Instinctul şi mirosul câinelui nu dă niciodată greş. Oare ce amintiri are în afara faptului că femeia grasă de pe terasă a bătut-o cu mătura şi de care îi ştie şi acum de frică. Odată ce întind mâna şi-i mângâi blana deschisă la culoare, maidaneza „blondă” se bucură ca un copil. Aşteaptă un an revederea cu mine şi nu uită că afecţiunea este necesară şi raţională. Necuvântătoarele au nevoie ca şi noi de vorbe şi gesturi blânde, de înţelegere şi bucurie. De la difuzoarele terasei se aude o muzică veche, în surdină, cu sunet cristalin. Căţeaua, vigilentă, cu urechile ciulite, priveşte neînţeles spre terasă. Soarele devine năvalnic, dogoritor şi sălbatic. Privesc la căţeaua de lângă mine care aruncă încă o privire neliniştită şi strâmbă din nas. Un balonaş micuţ de salivă i se iveşte pe buze. O liniştesc cu câteva cuvinte şi o mângâi din nou. I-a apărut un sentiment de uşurare. Se simte protejată şi iubită. Adulmecă din nou zarea cu nasul negru şi umed şi se aşază pe nisip, lângă cearşaf pentru a mă păzi. Mă simt emoţionată şi o plăcere benefică mă cuprinde. Trăim aproape tot timpul în spatele zidurilor, dar suntem permanent vizibili, scăldaţi în lumina geamurilor transparente.

Ce psihologie ieftină ne domină! Vagaboanda şi-a întins către mine capul, cu respiraţia uşor agitată şi mi-a lins degetul de la picior. O lacrimă s-a scurs din ochii ei ca alunele, s-a aşezat pe burtă pe nisipul cald şi cu botul pe labe, nu mă slăbeşte din priviri. Frumuseţea sufletului ei blând îmi arată care este linia dreaptă, în lumea aceasta dezlănţuită.

Orice lucru atât de natural şi firesc, orice gest e simplu şi pur când în mod conştient noi, oamenii, ar trebui să ne regăsim în pielea „vagaboandei” cu părul blond, scurt şi ochi expresivi de culoarea alunelor. Privirea unui câine poate fi un mister!

Nu-mi este clar de ce starea de binecuvântare şi invidia (necunoaşterea inferiorităţii) pentru unii se numeşte fericire. Persoane cu nasuri „cârne” şi fundul gras, cu şcoală ori fără, care mătură terasa, ori personalul, care bat la propriu ori la figurat, reuşesc să subjuge unicul stăpân al lumii, dragostea.

Dragostea faţă de semeni, dragostea faţă de animale, dragostea pentru artă, dragostea pentru natură, toate acestea reprezintă o forţă elementară. Evident, nu ar exista motive de invidie ori de prejudecată. Oare este posibil ca undeva, cândva, să există o astfel de lume? Privesc în ochii fiinţei cu nasul negru, umed şi, poate, ea îmi înţelege absurdul.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5